Ancheta Cafenelei literare / Corectat: 26 06 2012

Poezia postmodernă

Răspunsuri Călin Vlasie

1. 1. O parte a scriitorilor şi criticilor noştri au vorbit şi continuă să vorbească despre poezia postmodernă sau postmodernistă. Cine sunt aşa-zişii poeţi postmoderni? Generaţia ’80 în totalitate, o anumită fracţiune a ei – poeţii Cenaclului de luni, după cum crede Mircea Cărtărescu (vezi Postmodernismul românesc, 1999) –, poeţii optzecişti şi cei şaizecişti (Nicolae Manolescu, în vol. Despre poezie), poeţii generaţiilor sau valurilor poetice ’80, ’90 şi 2000, aşa cum susţine Dumitru Chioaru în antologia Noua poezie nouă (2011)?

Postmodernismul poetic românesc  nu începe cu optzecismul și nu se termină în anii ’90,poeții optzeciști sunt însă cei care conștientizează fenomenul și îi dau dimensiuni teoretice.Antologia de texte teoretice ale optzeciștilor,publicate în marea lor majoritate până în 1990, editată de mine și Gheorghe Crăciun în 1994, este în întregime un manifest clasic de care foarte mulți au uitat sau se fac că l-au uitat.Poeții optzeciști au simțit și au gândit altfel decât predecesorii lor relația lor cu societatea  și cu poezia.A fost un moment de sincronism al literaturii noastre în raport cu alte literaturi.Asta nu trebuie minimalizat. Faptul că mai junii poeți  de dupâ 1990 și până astazi încearcă poziții teoretice sau de atitudine diferite,până la negare, se datorează cred,in afară de mofturile și bășcăliile tipic românești, unei fixări pe jumătate a fenomenului,cum este și cazul lui Nicolae Manolescu,de departe criticul nostru literar cu cea mai substanțială autoritate dacă nu și viziune.Manolescu înțelege doar pe jumătate că postmodernismul e o schimbare de paradigmă.

Că ne place sau nu, în întrega lume civilizată s-au petrecut schimbări fundamentale începând cu sfîrșitul anilor ’70 și până acum,tehnologice și științifice (bunăoară apariția Microsoft-ului,a internet-ului,descoperirea „particulei lui Dumnezeu”,etc.),social-politice (căderea regimurilor totalitare de stânga sau de dreapta,extinderea Uniunii Europene etc),psihologice (adaptarea eu-lui individual la provocările unei civilizații informatizate și globalizate etc)…Trăim de câteva zeci de ani într-o lume care nu mai seamăna deloc cu lumea postbelică și nici cu iluzia de bogăție și calm dintre 1960 și 1980. O lume care s-a schimbat și în care a trebuit să regândim propria noastră identitate,cu implicații profunde în poezie,în literatură și artă în general, la nivelul structurilor poetice,a expresivității, a modalităților de comunicare. Expresia acestei regândiri a fost numită postcontemporaneitate,postmodernism(acest termen,poate nu cel mai potrivit, s-a impus cel mai mult). La noi s-a vorbit la începutul anilor optzeci de un nou antropocentrism (Alexandru Mușina),de psiheism (subsemnatul),de o nouă sensibilitate (Train T.Coșovei). „Poetica postmodernismului” a regretatului Liviu Petrescu,republicată la Paralela 45 în 2011 după 15 ani de la primele ediții, continuă să fie o carte de referință.

Este evident însă că poezia lui Arghezi sau  Nichita Stănescu nu seamană cu poezia lui Alexandru Mușina sau a lui Liviu Ioan Stoiciu,Florin Iaru sau Cristian Popescu. 

2. 2. În volumul Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu afirmă că „prin 1985 (…) optzecismul era deja epuizat ca formulă poetică” şi că poezia optzecistă s-a salvat prin „angajamentul în lumea postmodernă”, prin „orientarea ei (…) către cultura de tip nord-american, astăzi un adevărat arhetip al postmodernităţii”, aşadar prin sincronizare.

Credeţi în sincronizare? Asigură de la sine modelul american sau cel occidental în general calitatea poeziei obţinută „prin sincronizare”?

Neavând formație filosofică,ca și majoritatea celor care și-au dat cu părerea despre postmodernism, Mircea Cărtărescu are o înțelegere neaoș filologică asupra chestiunii.Dacă ai chef să te amuzi citind în cartea lui Mircione  despre postmodernism opiniile adunate de pe la Cenaclu de Luni, nu ai decât să o faci.E doar,ca să-l citez,piatra tombală a propriei poezii.Dacă nu scria cartea asta poezia lui ar fi fost mai atragătoare,rămâneai măcar cu impresia că frișca de cuvinte poate seduce.Cărtărescu a redus așa zisul postmodernism la amestecul de forme poetice pe care ți le poți personaliza prin pura utilizare.Dedesubt e un eu fără viață personală,fără dramă,un eu coborât direct din DEX. De altfel,Cărtărescu e un caz tipic de utilizare prin flambare a DEX-ului – eul individual rămâne steril ca în clopotul de fildeș modern. Or postmodernismul chiar asta face,desterilizează eul individual ,îl lasă în lumea reală plină de microbi experențiali. Când s-a apucat de proză formula poetică a lui MC era epuizata,nu a postmodernismului poetic românesc.Cel mai nepostmodern poet român din plin postmodernism trage un scuipat în propria ciorbă poetică.

La Cenaclul de Luni,într-o seară,pe la începuturi,l-am auzit pe Manolescu spunând: dați-i inainte cu poezia americană,ăsta e viitorul! Mircione n-a ieșit din cuvântul lui Manolescu și a dat înainte cu sincronizarea formelor până s-a epuizat materialul.Cand citești proza lui Cărtărescu îți vine să spui că parcă scria mai bine poezie și când citești poezia lui spui că parcă scrie mai bine proză.Cărtărescu e un caz tipic de marketing literar,cu setări începute livresc de Manolescu și continuate comercial de Liiceanu și ICR-ul consonant al  lui Patapievici.

Despre sincronizare vorbind e bine să recitim punctul de vedere clasic și perfect valabil și azi al lui Eugen Lovinescu. 

3. 3. Cum definiţi dv. aşazisa poezie postmodernă din spaţiul cultural românesc? Care sunt trăsăturile ei specifice, definitorii? Se regăsesc acestea printre trăsăturile poeziei americane (occidentale) de valoare?

Taie așazisa ! Chiar există de mai bine de 35 de ani poezie românească postmodernă! Și încă de valoare. Paradigma nu-i deloc epuizată.Cred că cei care au acum 20-25 de ani vor produce mari surprize.

Între o Dacie și un Ford sunt asemănări și deosebiri.Ăia cu Fordul au sărit de la Lună la Marte,noi abia am lansat anul trecut un prim satelit de dimensiunea unui cub cu latura de 10 cm.Se învârtește nebun prin spațiu și se fudulește că nu are latura de 1 cm. Loganul de azi,care e o Dacie foarte evoluată,are multe din calitățile Fordului american,dar nu-i încă Ford. Funcționează însă,și asta e important,după aceleași principii mecanice.

Are poezia românească trăsături specifice? Dacă ne punem întrebarea asta ne întoarcem la o stupiditate celebră,cea a lui Noica despre sentimentul românesc al ființei care a înfierbântat în epocă multe minți devenite,din cauza asta,naționale.Să ne păstrăm bunul simț.Dacă îl citești pe Seferis te gandești că e grec? Te gandești că ai întâlnit un poet excepțional care poate servi oricând ca exemplu de poezie bine scrisă.Ca poet profesionist o analizezi pe toate fețele cu ochii propriei tale culturi poetice. 

4. 4. Mircea Cărtărescu găseşte că poezia postmodernă românească se trage/provine din Cenaclul de luni şi că ea are cinci poeţi optzecişti-postmoderni de valoare (vezi Postmodernismul românesc), iar Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române…, mizează pe 18 poeţi postmoderni, dintre care 11 sunt tot din Cenaclul de luni.

Provine poezia postmodernă românească în mod prioritar din Cenaclul de luni, sau poeţii postmoderni de luni sunt doar cei oficiali? Dv. câţi poeţi performanţi postmoderni credeţi că avem? 5, 10, 100? Aveţi curajul să ne daţi câteva nume de poeţi postmoderni valoroşi? 

Iarăși Cărtărescu ! cred că te obsedează notorietatea lui care nu este egală cu valoarea maximă.Cărtărescu are o operă și o istorie pe care nu o au mulți.Foarte multe din punctele lui de vedere sunt doar strict personale,după propria lui putere de înțelegere.

Poezia posmodernă nu provine numai din Cenaclul de Luni. Aici au fost doar mai mulți, fie și numai că Bucureștiul nu e nici Pitești si nici Cluj. Spiritul poetic denumit mai târziu optzecist era prezent în toate orașele universitare din aceea epocă.De aceea a fost ușor să constatăm că era vorba de un spirit național.Am constatat prin 1977 că toți aveam aceleași preferințe ,aceleași lecturi și trăiam în aceeași patrie care ne vâna zi de zi.Cu toate acestea eram foarte diferiți și ca oameni și ca formulă poetică.

O țară normală nu are poeți oficiali.România comunistă avea o puzderie.România de azi, în multe privințe o țară normală,nu are poeți și scriitori oficiali,are în schimb intelectuali oficiali,începând cu invidiatul Cărtărescu ,semn că încă nu am ieșit cu totul din comunism.

Lista lui Manolescu din Istoria critică este destul de exactă,chiar dacă eu nu sunt întotdeauna de acord cu interpretările dumnealui. Dar este important să cunoaștem clasamentul precis al poeților? Din punctul meu de vedere ar fi bine să fie câte unul la fiecare stradă. Eu am depășit de mult faza asta cu topurile,asta o faci cand ești tânăr și încerci firesc să-ti găsești locul,la vîrsta mea iubesc doar poezia.Trăiesc tot timpul cu un sentiment de poeticitate.Nu-i de ajuns?

5. 5. Credeţi că poezia optzecistă „este principalul (dacă nu singurul) sistem de referinţă”, „atât pentru cititorii avizaţi, cât şi pentru cei mai tineri poeţi”, aşa cum spune Alexandru Muşina în Antologia poeziei generaţiei ’80 (prefaţă la cea de doua ediţie, 2002)? Adică dacă ne raportăm la poezia modernă sau la aceea postmodernă în general, suntem cumva pierduţi pentru poezie?

Cunosc foarte bine antologia lu Sandu Mușină,pentru că prima ediție am publicat-o eu în 1993 și știu foarte bine că manuscrisul pe care mi l-a adus pentru publicare număra 11 poeți! L-am convins cu greu să extindă numărul poeților antologați,argumentul meu fiind că,la acel moment,ca strategie literară, era nevoie de punerea în circulație a unui fenomen literar excepțional ras atât de comuniști dar și de restauratorii conduși de Eugen Simion în primii ani de după 1989 și prea puțin cunoscut de mediile intelectuale din cauza tirajelor foarte mici în care apăruseră cărțile acestora.Alegerea inițială a lui Mușina se regăsește în lista din Istoria critică…

Nimeni nu-i pierdut pentru poezie decât dacă acel nimeni dorește așa ceva. 

6. 6. Generaţia poetică optzecistă este „cea mai bogată şi valoroasă generaţie poetică apărută în ultimii 45 de ani”, spune Al. Muşina în Antologia poeziei generaţiei ’80 (Prefaţă, 1993). Ce rezonanţă credeţi că are poezia optzecistă sau optzecist-postmodernă în context contemporan universal?

Imediat după 1989 poezia românească optzecistă a fost făcută cunoscută în foarte multe literaturi.Nu cred că există poet important optzecist care să nu fi fost tradus în principalele limbi de circulație.

Eu însumi am publicat mai multe antologii de poezie și literatură optzecistă în limbi de circulație la Paralela 45,tocmai din dorința de a face mai bine cunoscută această literatură. Regret că nu am publicat o antologie a poeziei opzeciste străine,cum mi-am propus prin anii 90,pentru că fenomenul optzecist nu este doar un fenomen românesc.

Au avut loc multe seminarii internaționale,congrese,mese rotunde,festivaluri, au existat inițiative editoriale și revuistice  la care poeții optzeciști notabili au fost invitați de-a lungul ultimilor 23 de ani.Pentru că,e adevărat,după așazisa generație pierdută,perfect sincronă cu poezia epocii ei,un alt fenomen atât de amplu și profund nu a mai apărut în Romania dinainte de instaurarea comunismului.Nu întâmplător generația ’80 marchează sfârșitul comunismului la noi. 

7. 7. În seminarul de la Stuttgart din anul 1991 numit Sfârşitul postmodernismului: noi direcţii, s-a discutat despre epuizarea literaturii postmoderne şi naşterea unei noi literaturi.

Este postmodernismul occidental în criză? Este el deja o literatură a trecutului? Şi cum vă apare dv. insistenţa şi stăruinţa întru postmodernism a poeţilor români, care după ce s-au sincronizat cu postmodernismul american cu trei decenii mai târziu, continuă să rămână în tranşeele postmoderne chiar şi după ce steaua lui (se pare că) a apus?

La Stuttgart în 1991 a avut loc un seminar în care s-au exprimat anumite puncte de vedere.Nu a fost un edict,pe care acum să-l considerăm ca moment al dispariției postmoderismului.De moartea literaturii se vorbește de acum două secole…Și ce-i cu asta? S-a terminat cu literatura? S-a terminat cu lumea în care trăim de o bună bucată de timp?S-a terminat cu epoca postmodernă? Eu zic că de-abia a început.Se pot schimba paradigmele ca pe batiste sau ca pe interese de moment? Eu cred că nu.Să nu ne jucăm cu cuvintele.

Dacă citim cărțile de referință pe care le-am citat mai înainte,dar să le citim cu atenție,se va vedea că nu există niciun decalaj de trei decenii! De unde ai scos asta? In 1970,studenți, Crăciun,Nedelciu,Iova, dar și Andru,care terminase facultatea, scriau perfect conștient literatură postmodernă.Tot atunci Mincu scria despre textualism.Existau  precursori extraordinari ca Radu Petrescu,Mircea Horia Simionescu,Costache Olăreanu,poezia lui Virgil Mazilescu nu semăna deloc cu poezia lui Sorescu sau Stănescu…

Chestiunea că noi ne-am sicronizat cu postmodernismul american e o aiureală,noi am revenit la poezia lui Tonegaru,la poezia generației pierdute,a ultimei grupări mondiale suprarealiste,formată din români, din timpul ultimului război,la o parte a poeziei avangardei românești,la poezia ultimă a  lui Bacovia pe care Călinescu o considera minoră…Poezia nu vine din neant,vine dintr-o cultură profundă,cum e și a noastră,cu o istorie proprie,vine dintr-o schimbare de istorie,de mentalitate și de sensibilitate. 

8. 8. Dacă nu credeţi în poezia postmodernă, în ce poezie credeţi totuşi? Ce fel de poezie se face acum la noi? Care sunt notele ei definitorii şi ce şanse are ea să se impună, dacă o raportaţi la poezia postmodernă oficială, adică la aceea susţinută azi de Guvernul Literar Postmodern?

Cred în poezia postmodernă căreia îi prevăd un viitor cel puțin la fel de glorios ca și poezia primului val,cel optzecist.Cine a scris – a scris,cine va dori să scrie – va scrie.Poezia nu trebuie să fie judecată cu concepte specifice contabilității.

 Anchetă realizată de Virgil DIACONU