VATRA , nr.7-8/2025
Călin VLASIE
Poetici emergente în era post-algoritmică
Argument
O dorință dublă a dus la scrierea acestui eseu: o dorință de a înțelege schimbările semnificative care au avut loc în poezia din ultimele decenii și o dorință de a oferi un nou vocabular critic care să poată capta poeticitatea care a apărut din conexiunile tot mai complexe ale tehnologiei, afectului și gândirii critice. Inteligența artificială, rețelele neuronale, interfețele și algoritmii sunt acum co-autori ai poeziei, mai degrabă decât simple tehnologii. Poezia nu este mai doar scrisă; este creată, programată, glitch-uită, remixată și promptuită.
Pentru a înțelege poezia și poetul în epoca post-algoritmică, este esențial să abordăm concepte precum psiheismul, virtualismul, lirismul distribuit, afectul algoritmic, poetica glitch-ului, poetica promptului sau introspecția augmentată. Scopul acestui eseu este de a descrie această nouă zonă. Nu este o teorie care să unească oamenii, dar îi permite să se gândească la noi forme de poezie. Într-o lume a predictibilității automate, ce înseamnă să scrii poezie? Când un text este creat folosind un model, ce înseamnă „autorul”? Cum se schimbă „cititorul” atunci când sensul
apare și dispare la fiecare lectură?
Eseul pornește de la ideea că poezia poate rămâne un loc de tensiune emoțională și interioară în ciuda aparentei izolații tehnologice. La sfârșitul anilor 1970, am propus ideea de psiheism ca o poetică a „psihicului în mișcare” și am spus: „Răspântia în care se află omenirea în acest moment este contactul cu o nouă realitate care îşi cere o nouă psihologie umană. Contact analog, ca tulburare, cu epoci istorice fundamentale. Antichitatea a descoperit omul generic, Renaşterea a descoperit un om concret răscolit de un om generic, epoca modernă – un om concret atacat de propriile creaţii; epoca în care tocmai păşim, tehnologică, psihologică sau homologică, descoperă un om concret nevoit să se adapteze la propriile creaţii. Mefistofel a murit. E timpul ca omul să creadă în omul creat de om. Nici în omul creat de Dumnezeu, nici în omul creat de propriile creaţii. Secolul XX este secolul descoperirii psihicului. Nu întâmplător acest secol a dezvoltat psihologia întrezărită în secolul anterior, a dezvoltat-o inimaginabil altcândva. Creştinismului i-au trebuit 1000 de ani pentru a se înfiinţa, noua epocă ai cărei zori îi simţim în acest sfârşit de mileniu e rezultatul a o sută de ani de manifestare dramatică. E necesară o gândire care să explice nu doar ceea ce determină modificarea psihicului uman, dar care să cerceteze şi ceea ce psihicul modificat poate să determine la rândul său.” (În Poezie și psihic, text din 1978-1979)
Această intuiție anticipează poeticile actuale ale introspecției augmentate, care este extinderea introspecției folosind tehnologii digitale sau metode externe, și ale participării afective distribuite, care este modul în care emoțiile și experiențele afective ale oamenilor sunt împărtășite, răspândite și amplificate prin rețelele sociale sau tehnologice, creând un cadru colectiv al experiențelor afective. Poezia nu trebuie să fie văzută ca o relicvă culturală; mai degrabă, trebuie să fie înțeleasă ca un laborator viu în care limbajul, percepția și umanitatea sunt puse la încercare. Virtualismul poetic propune o estetică a devenirii integrale, în care poemul este o instanță dinamică a sensului în mișcare, în timp ce modernismul a căutat ordine și postmodernismul a apreciat fragmentul. Este un eseu despre poezie, în special despre viitorul poeziei.
Era post-algoritmică
În poezie și literatură, „era post-algoritmică” denumește faptul că de acum creația literară depășește fascinația și dependența de algoritmi și inteligență artificială și intră într-o fază mai profundă și mai importantă, caracterizată de reevaluarea raportului dintre uman și tehnologie. Sunt de părere că expresiile pe care le propun aici, cum ar fi „era post-algoritmică”, „poezia post-algoritmică” sau „literatura post-algoritmică”, sunt mai potrivite decât „era post-digitală” sau „poezia post-digitală”, care sugerează dispariția „digitalului”. ori post-algoritmizarea este o parte superioară a digitalizării și digitalului. Nici termenul „post-literatură” nu mi se pare ales fericit, deoarece sugerează sfârșitul literaturii.
Literatura și poezia de azi este influențată în mod ireversibil de algoritmi și AI, de generarea non-umană de.. Dincolo de simpla utilizare sau elogiere a acestor tehnologii, termenul „post-algoritmic” indică o etapă superioară prin depășirea impactului tehnologic legat de generarea automată de texte, prin dezvoltarea unei atitudini mai reflexivă, critică și conștientă a efectelor algoritmilor asupra imaginației și limbajului și, cum vom vedea, de coautorat.
Se discută azi despre limitele și efectele AI asupra exprimării umane, analizînd cu scepticism sau ironie posibilitățile de eficiență și predictibilitate ale algoritmilor. Accentul este pus pe aspectele umane distincte, cum ar fi sensibilitatea, vulnerabilitatea, ambiguitatea emoțională, ironia și umorul, în contrast cu sofisticarea tehnologică și predictibilitatea algoritmică lipsite de factorul uman direct . Sunt cîteva abordări ale poeziei post-algoritmice care pun în discuție: imperfecțiunile și vulnerabilitățile umane în comparație cu precizia tehnologică, suprastimularea și dezumanizarea limbajului, crearea unui limbaj poetic care poate rezista cenzurii automate și algoritmizării, distanțarea de mediul digital, explorarea identității hibride dintre algoritmic și uman. „Era post-algoritmică” nu înseamnă abandonarea completă a algoritmilor sau inteligenței artificiale, aceasta este doar o etapă mai avansată în evoluție a tehnologiei, în care literatura examinează cu atenție și critic modul în care subiectul uman interacționează cu tehnologia în prezent. Subiectivitatea umană și algoritmii nu mai sunt în opoziție, ci lucrează împreună și descoperă noi moduri de a înțelege artă și realitatea.
Iată câteva surse bibliografice utile dacă doriți să vă extindeți cunoștințele despre poezia și literatura din „era post-algoritmică”:
–Loss Pequeño Glazier, Digital Poetics: The Making of E-Poetries, University of Alabama Press, 2002. (Introducere fundamentală în poezia digitală și raportul dintre algoritm și poezie.)
–Kenneth Goldsmith, Uncreative Writing: Managing Language in the Digital Age, Columbia University Press, 2011. (Despre scrierea literară în era algoritmică și digitală, creativitatea automată dezvoltată prin metode algoritmice și critica implicită.)
–N. Katherine Hayles a publicat un volum intitulat Electronic Literature: New Horizons for the Literary, la University of Notre Dame Press în 2008.Important pentru înțelegerea literaturii digitale și a modului în care relațiile dintre uman, algoritm și text sunt conectate.)
–Tactical Media de Rita Raley a fost publicat în 2009 de Universitatea din Minnesota Press.Abordează relația dintre text, media digitală și algoritmi, punând accent pe subversiune și critică în media digitală.)
–Franco Berardi (Bifo), „And: Phenomenologia sfârșitului”, a fost publicat în 2015 de Semiotext(e). (Cum afectează tehnologia percepția, limbajul și sensibilitatea oamenilor.)
Articole și eseuri relevante (publicate recent):
Lev Manovich a publicat cartea Aesthetics of AI, în 2018, o cercetare despre influenței algoritmilor si IA asupra producției.). Leonardo Flores, fost bursier Fulbright, a scris în 1919 un articol intitulat Literatura electronică de a treia generație, care poate fi consultat onlșine aici: https://electronicbookreview.com/publications/third-generation-electronic-literature/ „ Are literatura un loc într-o lume a informaticii omniprezente, a bazelor masive de utilizatori și a publicului și mai larg?” se întreabă Flores. Dar trebuie să redefinim „artele literare în moduri care nu sunt constrânse de paradigma tipărită.” se întreabă autorul și continuă: „Istoria literaturii electronice este inextricabil legată de istoria informaticii, a rețelelor și a adoptării lor sociale.”
Allison Parrish, a publicat Modelele lingvistice pot scrie doar poezie, în 2021, – un eseu dedicat posibilităților și limitelor poeziei generative). https://posts.decontextualize.com/language-models-poetry/ Analizând rezultatele cercetării lui Gwern Branwen – un cercetător renumit în domeniul învățării automate, Allison Parrish concluzionează:„ Acest autor sugerează că în curând nu va mai exista nicio distincție perceptibilă între poezia generată de un model lingvistic și „poezia umană” – probabil înțelegând prin aceasta poezia scrisă într-un mod convențional (fără utilizarea în prim-plan a modelelor lingvistice).”
Ca texte literare relevante amintesc:
–Ross Goodwin , Primul drum, 2018, Jean Boîte Éditions. Un roman scris în întregime prin folosirea unui algoritm, semnificativ ca exemplu pentru literatura generativă contemporană și devebnit un reper important pentru literatura post-algoritmică.
–Articulations, scris de Allison Parrish, a fost publicat de Counterpath Press în 2018 : poezie creată folosind algoritmi.
Resurse suplimentare disponibile pe internet: Organizarea literaturii electronice (resurse și arhive esențiale pentru literatura electronică și algoritmică); Centrul de poezie electronică (un loc important pentru cercetarea poeziei digitale și experimentale); Literatură computațională la MIT (un grup de cercetare care studiază literatura privind algoritmii și post-algoritmii).
De la modernism la virtualism poetic
Istoria poeziei moderne este marcată de o serie de experiențe estetice i fiecare dintre ele a redefinit relația dintre limbaj, subiect și lume. Poezia și-a emancipat principiile, s-a intelectualizat pe măsură ce cultura și tehnologia au evoluat, despărțindu-se de tradițiile lirice sentimentale începând cu modernismul. Eticheta poetului a devenit aceea a unui arhitect al sensului și a formelor (Ezra Pound, Tennessee). În literatura română, autori precum Eliot, Paul Valéry și Ion Barbu au fost fost considerați reprezentanții unei sensibilități formaliste interesată de ordine în dezordinea lumii contemporane.
Postmodernismul a apărut ca răspuns la această cerință formală, punând accentul pe elemente precum fragmentarea, ironia, intertextualitatea, relativizarea autorului și sensul. Poemul se transformă în colaj, bricolaj și reflexie metatextuală. Multe din aceste procedee le regăsim deja în modernism și chiar înainte. E mai puțin important „ce există”, ci „cum” și „de ce” sunt folosite. Fragmentarea apare la noi in experimentelele avangardei (dada, suprarealism), o găsim la Eliot în The Waste Land, la Pound și Joyce, în cubism. Colajul dadaist, montajul la Eisenstein, montaj de registre, documente, voci în literatură. Intertextualitatea (aluzivă, erudită) o întâlnim la Joyce, Eliot (metoda mitică), Pessoa etc. Ironia este prezentă de asemenea, dar adesea cu miză tragică sau „înaltă”, nu generalizată. Metatextualitatea, ca tehnică punctuală, există la scriitori ca Pirandello, Gide, la Borges în tinerețe. În ceea ce privește autorul, modernismul nu renunță la aura de geniu și semnaătură stilistică puternică, chiar dacă o încarcă cu problematizări. Postmodernismul depășește însă etosul mitic, devine plural și suspicios față de totalități. Fragmentarismul postmodern realativizează, se joacă ontologic prin proliferare de universuri personale. Intyretextualitatea se yransformă în pastișă, remix. Ironia și autoironia devin cinice și demistificatoare . Colajul nu mai este șocant ca în avangardism. Autorul, după Barthes și Foucault, acordă o mai mare importanță rolului cititorului și paratextului, reispostaziindu-0se în „autor distribuit”. Autoficțiunea, jocurile de cadre, cartea despre propria scriere (însemnele metatextuale) devin dominante.
Fragmentarea, ironia, intertextul, colajul nu sunt „invenții” postmoderne; ele sunt moștenite din modernism. Noutatea postmodernismului stă în dominanța, funcția și atmosfera acestor procedee: din instrumente ale unei reconstrucții estetice, devin principii de funcționare care pun în discuție unitatea, autoritatea și sensul. Habermas, ca adept al continuității, ca lși M. Călinescu afirmă că postmodernismul aparține aceluiași orizont al modernetiății, doar că problematizat. Postmodernismul poate fi considerat practic un fel de modernism reflexiv, care își expune și ironizează propriile instrumente.
Alți teoreticieni, ca Lyotard, Baudrillard, consideră postmodernismul deferit de modernism prin faptul că cel din urmă schimbă funcția fragmentului, statutul autorului și raportul cu istoria.
E legitim să spui că postmodernismul e „tot un modernism” ca tehnici, dar nu ca ethos. E mai precis să-l numim modernism în fază critică de sine – o continuitate cu diferență. O tranziție spre altceva care schimbă radical raportul umanului cu realitatea și tehnologia, cu istoria si care dă un al statut creației și autorului.
Cu toate acestea, tema fundamentală a postmodernismului a fost ignorată: importanța emoțională/afectivă a poeziei în era tehnologică. Deși a considerat tehnologia ca un mediu cultural, nu a prevăzut apariția poeticității algoritmice, care implică generarea automată de text, interfețele și modelele de limbaj ca părți active ale procesului creativ. În acest moment apare ceea ce am numit virtualismul poetic. Când vine vorba de virtualism, acesta nu este un domeniu în sine; mai degrabă, este o sensibilitate poetică care a apărut recent și este folosită pentru a răspunde la provocările pe care le prezintă lumea digitală. El presupune:
– repoziționarea poetului ca tactician al interfețelor și rețelelor;
– o estetică a glitch-urilor, erorilor și prompturilor;
– o redescoperire a interiorității și a sentimentelor în contextul externalizării tehnică.
Trecerea de la modernism (ordine) la postmodernism (fragmentare) și virtualism (simulare afectivă) marchează o reconsiderare a poeticii. Se produc schimbări de la forma controlată la flux aparent haotic, de la autorul solitar la rețea și de la intenție la generativitate. În loc să înlocuiască obiceiurile vechi, virtualismul le integrează și le redirecționează într-o estetică afectivă, interactivă și fluidă. Într-o încercare de a construi o hartă viabilă a poeziei contemporane în epoca post-algoritmică, acest eseu examinează aceste dimensiuni.
Psiheismul în lumea contemporană
În literatura românească, psiheismul a fost un concept teoretic neobișnuit care a apărut discret între 1978 și 1980, în timp ce discursul poetic internațional era dominat de ecouri postmoderniste, deconstrucții textuale și ideea morții autorului.Psiheismul, care a fost dezvoltat ca o reacție la limitările avangardei formale și ca o depășire a impasului postmodern, a susținut o întoarcere la psihicul „poeziei în mișcare” – nu doar al poetului și al lumii, ci al poeziei însăși.
„Perspectivele pe care le creează psihologia şi cibernetica pentru poezie ar putea spulbera multe dogme şi deschide căi noi de înţelegere a fenomenului poetic. Evoluţia poeziei este deopotrivă dependentă atât de propria sa dinamică internă, cât şi de evoluţia psihismului uman (onto- şi filogenetic) şi de progresele tehnico-ştiinţifice.”
„Nu doar de o formă nouă are nevoie poezia, ci în primul rând de un psihic nou, deopotrivă al poetului şi al lumii, dar mai ales al poeziei înseşi, un psihic în mişcare.”
De aceea: „Vizionarismul modern e plictisitor, fizicalist, exterior. Timpul apare ca discontinuu şi ireversibil. Timpul devine imprecis. Timpul subiectiv este în contradicţie cu timpul obiectiv. Impersonalul domină personalul. Individualitatea devine individualism impersonal. În numele unui eu abstract şi fanfaron, subiectivitatea se dezamorsează în dauna intersubiectivităţii.”
„Modul de elaborare şi organizare al poeziei este strict psihologic. Funcţiile sau subsistemele sau componentele sale interne (idei, combinaţii, structură, semnificaţii etc.) sunt interdependente, inter-funcţionale şi alcătuiesc un întreg supus legilor cibernetice. Poezia are viaţa ei psihică din moment ce este generată de un psihism uman. Poezia este manifestarea unui psihism comunicabil care uzează de un sistem de convenţii psiho-logice. «Psihicul» poeziei nu este egal însă cu psihicul poetului şi al societăţii, procedează prin sintetizare. «Psihicul» poeziei (dar şi orice formă de poeticitate) se defineşte ca un model cibernetic artificial simbolic, aşa cum bunăoară robotul este un model cibernetic artificial tehnic. În ambele cazuri se admite reproducerea structurilor psihocomportamentale umane (inutil să mai spun cât de complexe!) în baza unor legi generale, cum sunt legile lui Odobleja. Psihologia particulară răspunzătoare de aceste modificări o vom numi psihonică, diferită de robotică dar cu baze comune şi inversă bionicii.
Aşa cum robotul imită tehnic structuri psihocomportamentale umane, tot la fel poezia, ca de altfel întreaga artă, comută („imită“) în plan simbolic viaţa psihică a omului. Această comutare nu este statică, ceea ce se creează reprezintă un nou sistem atât de diferit încât ceea ce iniţial a constituit condiţii interne comutante se transformă în condiţii externe ale noului sistem. E necesară o psiho-poetică, dar şi o teorie generală a sistemelor poetice care ar face din poetică un organism teoretic dinamic.” (Călin Vlasie, text din 1980, reluat în Poezie și psihic, 2003).
Această intuiție radicală a fost dezvoltată înainte de apariția internetului public (1983 – Protocolul TCP/IP), înainte de victoria lui Deep Blue asupra campionului mondial de șah Garry Kasparov (1997), o etapă de dezvoltare a inteligenței artificiale și înainte de revoluția rețelelor neuronale și a culturii afective distribuite (2000 și în prezent). Liviu Petrescu a citat ideea în Poetica postmodernismului (1996) după aproape 20 de ani, iar Corin Braga a citat-o în 10 Studii de arhetipologie, 1999, 2007: „Pentru Călin Vlasie, postmodernismul este psihocentric, propunându-și să inoveze în domeniul sufletului”. Această poezie completă este un psiheism, deoarece dispozițiile formale se armonizează cu conținutul psihologic al noului umanism. Pentru scriitor, scrisul este o acțiune interioară care îl transformă existențial. De altfel, primul meu volum de poezie, „Neuronia” din 1981, a fost urmată de următorul meu volum, „Laboratorul”, care a apărut sub numele de „Laborator spațial” în 1984), iar antologia „Acțiunea interioară” din 1999 a adunat
toată poezia mea de până în 1990.
Psihologia oferă un cadru teoretic pentru înțelegerea afectivității poetice în contextul tehnologic într-o epocă în care poezia este adesea creată, îmbunătățită sau co-scrisă de algoritmi, iar limbajul este mediat de interfețe. Filosoful Katherine Hayles, Brian Massumi, Rosi Braidotti și N. În ultimele decenii, Katherine Hayles, Loss Pequeño Glazier și Allison Parrish au susținut concepte precum postumanismul – posthumanism (Ihab Hassan, Prometheus as Performer: Toward a Posthumanist Culture?, 1977), cogniția distribuită – cogniție distribuită, virtualitatea afectivă (Brian Massumi, Parables for the Virtual: Movement, Affect, Sensation, 2002) și poeticitate algoritmică și simulare textuală (Tim Finney, A Textual Transmission Simulator, 2015).
Există afinități puternice între psiheism și postumanism, dar ele nu sunt același lucru. Psiheismul este o poetică a unui psihic viitor, în timp ce postumanismul e un cadru filosofic și etic mult mai larg, care depășește omul ca centru. Ce au asemănător (punțile dintre psiheism și posthumanism)? Am afirmat explicit că poezia are nevoie de un psihic nou, altul decât cel al „vechiului om”, adecvat unei lumi tehnologice și electronice, iar psihicul poeziei este un „model cibernetic artificial simbolic” (idee reluată de Gheorghe Crăciun, Aventuri în Neuronia, în Observator Cultural, nr. 170/ 27-05-2003, https://www.observatorcultural.ro/articol/aventuri-in-neuronia/). Posthumanismul (Hayles, Braidotti) critică umanismul clasic, centrat pe „subiectul rațional autonom” și cere o redefinire a omului în rețele tehnice, biologice, mediatice.(Gheorghe Crăciun, ibid.).Psiheismul vede tehnicul și ciberneticul ca matrice pentru un nou psihic poetic: „masinatatea” devine parte vie a omului, nu monstru alienant. Posthumanismul lucrează cu figura cyborgului, a corpului mediat, a rețelelor – nu doar ca distopie, ci și ca șansă de re-gândire a subiectului. (Raport pozitiv (sau cel puțin lucid) cu tehnologia). Psiheismul este declarativ proiectiv: „poezia viitorului”, „psihic nou”, scenarii ale posibilului. Posthumanismul se ocupă de forme emergente de subiectivitate (hibrizi om–mașină, rețele, non-uman), deci tot o gândire a „ce urmează după” umanism.
Ce e diferit (axele de separație)? În ceea ce privește antropocentrismul psiheismul rămâne, în fond, antropocentric: vrea să optimizeze psihicul omenesc și să salveze omul într-o lume tehnologică, chiar dacă îl reconfigurează. Este un „nou umanism” tehnologic, chiar dacă formularea aceasta e filtrată politic în anii ’80. Posthumanismul, dimpotrivă, vrea să de-centreze omul: include animalele, mediul, tehnologiile, sistemele ca agenți; nu doar „omul nou”, ci o rețea de entități (umane și non-umane). Din punctul de vedere al câmpului de aplicare psisheismul e în primul rând o poetică: se referă la felul în care poezia modelează psihicul (laborator poetic, „model cibernetic artificial simbolic”). Posthumanismul e o filosofie/teorie generală: atinge etica, dreptul, filosofia minții, ecologia, tehnologia; poezia e doar un fenomen printre altele.
Etic și politic, la psiheism, miza principală este cognitiv – poetică: cum poate poezia să
producă un psihic adaptat unei lumi tehnologice, să „optimizeze” omul. Etica e prezentă, dar mai puțin tematizată ca atare. În schimb posthumanismul este foarte explicit etic și politic: critică biopolitica, colonialismul, exploatarea, specismul; pune problema responsabilității față de non-uman și mediu.
Psisheismul lucrează cu un psihic interior, „laborator mental” al poeziei, chiar dacă informat cibernetic – este, în fond, o teorie a imaginației și a construcțiilor mentale poetice. Posthumanismul mută accentul pe rețele externe, corpuri, medii, infrastructuri; psihicul nu mai este doar interior, ci distribuit între oameni, mașini, texte, biosferă.
Față de modernitate psisheismul este, în mod surprinzător, optimist: tehnologia poate fi
integrată într-un nou psihism, poezia poate salva ceva din om. Posthumanismul este adesea ambivalent sau critic: evidențiază și riscurile (control, supraveghere, dezumanizare), nu doar potențialul.
Psiheismul și postumanismul se aseamănă: amândouă pun sub semnul întrebării „omul clasic” și psihicul său, în context tehnologic. Se diferențiază însă prin faptul că psiheismul se constituie ca o poetică a unui nou psihic uman (un fel de umanism cibernetic), pe când posthumanismul reliefează un cadru filosofic care depășește omul ca centru și îl redistribuie în rețele de uman/non-uman.
Psiheismul deschide o perspectivă asupra intensității fluctuante a poeziei, mai degrabă decât o nostalgie a eului liric. Neopunându-se tehnologiei, recuperează intimitatea afectivă a limbajului pe care modernismul a pierdut-o, iar postmodernismul a ironizat-o: spațiul mașinal. În acest sens, afirmațiile mele din 1978-1980 că „maşinitatea creează sentimentul acut al participării” și că „poetul postmodernist este psiho-centric” sunt mini-programe estetice înaintea timpului lor, mai degrabă decât simple observații. Readucerea în prim plan astăzi a psiheismului oferă un cadru integrativ discuției globale despre poezie în era post-algoritmică. Psiheismul este într-adevăr integrativ, regasindu-și forța în structurile interioare, în comparație cu ambivalența și luciditatea postumană, ca un loc pentru dezvoltarea emoțiilor și poeziei.
În timp ce estetica digitală caută repere și limbajele critice încearcă să descrie poeticitatea emergentă, psiheismul apare nu ca o relicvă, ci ca o propunere fondatoare, un punct de plecare pentru o poetică a secolului XXI în care tehnologia, emoțiile și introspecția nu sunt opuse, ci operează împreună. Reintroducerea psiheismului în vocabularul teoriei literare contemporane, atât ca o noțiune istorică, cât și ca un concept activ care are capacitatea de a defini, inspira și revitaliza discursul poetic contemporan, este mai mult decât o necesitate..
Psiheismul poetic: o estetică care apare din interior
1. De ce psiheismul este acum relevant? Întrebarea „ce rol mai joacă poezia în era simulării”, revine cu forță în epoca dominată de rețele neuronale, inteligență artificială și texte create de modele de limbaj. Conceptul de psiheism, ca răspuns critic la o anumită înțelegere și arhivare a postmodernismului, își dovedește relevanța în contextul acestei neliniști. Este evident că poezia are nevoie de un nou psihic al poetului, al lumii și, în special, al poeziei înseși. Psihismul poate fi definit astăzi ca o estetică a interiorității emergente, a unui eu în mișcare în contact cu datele, memoria și afectul algoritmic (emoțiile și stările afective care sunt influențate, mediate sau create de tehnologiile digitale) într-un mediu poetic hibrid și quasi-tehnologizat.
2: Între psihocentrism și logocentrism. Deși postmodernismul e deconstructivist și ironioc, psiheismul propune o abordare diferită – nu întoarcerea la confesiune, ci explorarea unui psihic poetic în schimbare și instabil. Poeții contemporani se concentrează pe ordine, rațiune și structură. Psihocentric, poetul psiheist caută traume, stări și contracții afective. El nu scrie pentru a vorbi, ci pentru a înregistra sentimentele sale interioare, pentru rezonanță în loc de structură, pengtru prezență în loc de teorie.
3: Mașinitatea facilitează participarea afectivă. În textul pe care l-am publicat în Caiete critice în 1986 afirm că „mașinismul izolează, înstrăinează, depersonalizează”, în timp ce mașinitatea creează „sentimentul acut al participării, al personalizării generoase”. În contextul psihologic și poetic actual, dominat de interfețe automate și inteligență artificială, această distincție e semnul unei mișcări de idei revoluționare. Psiheismul nu respinge tehnologia, ci o umanizează prin afect. Nu ne temem de cod, ci de lipsa sensibilității. Poemul psiheist folosește tehnologia sau implicațiile tehnologiei pentru a regăsi nu mesajul, ci starea – nu adevărul, ci ființarea. În el, „SUNT devine FIIND”, iar afectul este canalul prin care poemul respiră.
4. Poezia este un corp în mișcare. Psiheismul susține că poezia nu este doar o creație a minții; mai degrabă, este o mișcare a psihicului, un flux în care limbajul, emoțiile, intuiția și gândurile se combină. Poezia devine un proces de cartografiere a stărilor liminale, o formă distribuită de conștiință poetică. În acest caz, modelul de limbaj poate funcționa ca un declanșator de revelație și algoritmul ca o reflectare a inconștientului. Psiheismul nu opune umanul și artificialul, ci le aduce într-o zonă de complicitate afectivă, în care poezia este atât act de luciditate, cât și vis lucid. Totul pendulează între Eu și Noi, prin rețele neuronale „interdependente, inter-funcţionale (care) alcătuiesc un întreg supus legilor cibernetice.”
Putem crea următorul manifest psiheist:
1. Poezia nu este o formă statică; este un psihic în mișcare.
2. Poetul psiheist scrie pentru a simți, mai degrabă decât pentru a oferi o explicație.
3. Forma este o vibrație a unei stări, nu un cadru.
4. Limbajul nu descrie realitatea, ci trasează interiorități posibile.
5. Algoritmul este binevenit, atâta timp cât poate fi afectiv.
6. Nu respingem mașina, ci lipsa emoției.
7. Poezia psiheistă nu e produsă, ci trăită – uneori generativ, alteori visceral.
8. Sensul este un eveniment, nu o destinație.
9. Scrierea înseamnă a trăi într-un TU extins, care include textul, cititorul și universul.
10. Psiheismul este o formă de tandrețe critică, care este în continuare lucidă.
Ca urmare,
1. Ce face unice afirmațiile de la începutul anilor 1980?
În mod previzibil, afirmațiile referitoare la psiheism din anii 1980 sunt combinate:
– o percepție a poeziei ca fiind „psihic în mișcare”, mai degrabă decât ca formă sau discurs;
– o distincție între „mașinism” și „mașinitate”, adică între utilizarea tehnologiei ca alienare și participarea emoțională la ea;
– o redefinire a poetului postmodern ca „psihocentric”, în opoziție cu poetul logocentric al epocii moderne;
– o conștientizare clară a postmodernismului ca o etapă în care poezia și tehnica sunt umanizate.
Această abordare este simultan holistică, estetică și psihologică, ceea ce o face unică pentru epocă.
2: Ce se întâmpla la nivel mondial în jurul anului 1980?
a) În domeniul teoriei literare și al filozofiei:
Accentul lui Foucault, Derrida și Lyotard a fost mai degrabă pe discurs, putere și textualitate decât pe psihic în sensul poeziei.
Julia Kristeva (Pouvoirs de l’horreur, 1980) abordează trauma și „abjectul” dintr-o perspectivă semiotică și psihoanalitică.
Roland Barthes a scris lucrări precum La mort de l’auteur (1967) și Le plaisir du texte (1973) care amintesc de ideile psiheiste despre trăire și intensitate, dar fără a digitaliza partea afectivă.
b) În domeniul psihologiei:
– Interesul pentru psihologia cognitivă și neurologia afectului a crescut treptat, dar nu a fost integrat în gândirea estetică.
– Subiectul „rețelat” sau conceptul de gândire distribuită (cogniție distribuită) nu au fost încă finalizate.
c) În domeniul poeziei:
– Fluxus (manifestul lui George Maciunas din 1963) și performanța, poezia concretă (concrete poetry) care a apărut în 1950, precum și holopoemele lui Eduardo Kac, care au fost create folosind tehnologia holografică. Un exemplu remarcabil este „Holo/Olho” din 1983, care combină cuvinte și imagini într-o hologramă care poate fi vizualizată din mai multe unghiuri. Aceste cercetări au fost premergătoare artei digitale, dar nu au pus accent pe interioritate sau afect/sentimente.
– Câteva experimente cu poezia electronică (de exemplu, Dom Sylvester Houédard, bpNichol), dar fără vocabularul psiho-estetic al psiheismului.
3: Cât de inovator a fost „psiheismul” în 1980?
În acel moment, nu exista o idee care să poată combina poezia, afectul și tehnologia într-un mod afirmativ și articulat. Critica structuralistă a dominat discuția: limbajul este un sistem, autorul nu mai există, totul este text. Psihismul susține că există ceva dincolo de text. Ideea unui „psihic al poeziei” care evoluează istoric și se mișcă între uman și tehnologic părea radicală.
4. Ce înseamnă acum acceptarea acestei noțiuni?
Afectul în rețea, poezia AI și intimitatea digitală au fost teme anticipate prin psiheism abia după 2010. Piheismul stabilește un cadru conceptual care conectează avangarda formală cu lumea reală. Termeni precum embodied cognition, affective computing și techno-subjectivity sunt anticipați și așteptați în psihologie.
În concluzie
În 1980, nimeni nu a propus o teorie a poeziei ca psiheism. Studiul Teze despre modernismul și postmodernismul poeziei, publicat în 1986 în Caiete critice, a delimitat ecouri și intuiții în alte discipline, dar niciuna nu le-a unificat estetic și afectiv. În zilele noastre, psiheismul poate fi considerat o contribuție teoretică originală românească la poezia contemporană.
Bibliografie selectivă.
Vlasie, Călin. Texte și afirmații despre psiheism (Argeș, 1981-1983, Caiete critice, nr1-2,1986, volumul „Poezie și psihic”, 2003, Poezia, 2003)
Freud, Sigmund. The Interpretation of Dreams, 1900.
Lacan, Jacques. Écrits, 1966.
Hartman, Charles O. Virtual Muse, 1996.
Hayles, N. Katherine. How We Became Posthuman, 1999.
Glazier, Loss Pequeño. Digital Poetics: The Making of E-Poetries, 2002.
Massumi, Brian. Parables for the Virtual, 2002.
Braidotti, Rosi. The Posthuman, 2013.
Parrish, Allison. „Language Models Can Only Write Poetry”, 2021.
______________
*Textul are ca bază idei pe care le-am formulat în anii 1978-1980, publicate în Revista Argeș (1981-1983), în Caiete critice (1986) și în volumul Poezie și psihic (2003).