Referințe critice

Călin Vlasie este un poet lucid, de o cerebralitate nu o dată cam uscată, lucrând îndelung asupra versurilor, concentrând, fixând, accentuând. Dintr-o frică secretă de diluţie şi de entropie, el epu- rează poemul până la a obţine forma geometrică perfectă, linia precisă şi de neşters care este a ţărmurilor insulelor greceşti pe albastrul Mării Mediterane. Înrudit cu Ion Barbu, Dan Botta (dar fără muzica lor), Daniel Turcea (dar nu atât de expresiv încă), va evolua în direcţia unei poezii de clarităţi interioare, formal însă ermetică, dificilă, cu un vocabular, nu bogat, dar propriu, luând adesea aspectul lapidar al definiţiei şi apoftegmei, în care se vor resorbi moralitatea, fabula, autobiograficul, în genere orice element personal se va topi ca zahărul în ceai.

Nicolae Manolescu – NEURONIA – 16 poeme de Călin Vlasie,apărut în Argeş, nr. 3/ 1981

Fără îndoială, aspiraţia spre originalitate însoţeşte drumul oricărui poet. Însă originalitatea nu se dobândeşte – experienţa dintotdeauna a poeziei o dovedeşte – punând la cazne limbajul, făcând apel la asociaţii insolite, gratuite, fără sens, care înde- părtează cititorul de poezie. Cu atât mai mult în cazul poeţilor tineri, cum este şi cel de faţă – în mod cert, un talent autentic – alegerea drumului propriu trebuie să se facă cu grijă maximă, pe care este datoare s-o dovedească deopotrivă şi critica, atunci când îşi asumă rolul de călăuză.

Costea (C. Stănescu) – „Megalopsihia” şi avatarurile ermetismului gratuit, apărut în Scînteia, 25 octombrie 1981

Iată, în acest număr (2) al Meşterului Manole sunt publicate câteva poeme din ciclul Neuronia, dintr-o carte de versuri ce urmează să apară în curând, a lui Călin Vlasie. Nici vorbă, destule compoziţii nemulţumesc esteticeşte, tânărului autor i se poate reproşa o alunecare spre discursiv, spre poeme cam diluate, cu pseudodialoguri, în intenţia lor, ironice, de un sarcasm prea stri- dent însă pentru a mai fi şi percutant într-un plan mai adânc, cu anume creaţii lingvistice riscante („psihu”, „psiha”), cu formulări alteori căutat arhaice, ceremonioase la un mod silnic, arhaismelor adăugându-li-se, cum am văzut, grecismele ş.a.m.d.

Victor Atanasiu – PRO ŞI CONTRA – „Meşterul Manole”, apărut în Scînteia tineretului, 23 noiembrie 1981

Călin Vlasie, printr-o artă combinatorie matură exersează un limbaj preţios-ridicol pe urmele lui Urmuz şi Joyce; conştient de forţa de şoc a unui discurs negativ (opus până la rebarbativ ex- presiei curente), Călin Vlasie, ca şi Liviu Ioan Stoiciu ori Dan Stanciu, obţine o atmosferă mentală, irizată, pură, epicul sau liricul tentând infinitezimalele de nuanţă ale unui grai sibilinic.

Cezar Ivănescu – Caietul debutanţilor 1980, 1981, apărut în Luceafărul, nr. 22/ 4 iunie 1983

Călin Vlasie, n. 1953: tentativă ambiţioasă şi angajantă de adaptare a regimului ironic la un univers insolit, dominat de ele- mente psiho-neuronice, chimice şi biofizice; neobişnuitul aso- ciaţiunilor lexicale trimite, înşelător, cu gândul la suprarealism, în realitate lumea de „Wolfram”, „megalopsihii”, „physester” etc. parafrazează ironic lumea noastră cea de toate zilele şi buna ei logică; apropiata carte a acestui poet va fi pentru mulţi, cred, o surpriză.

Laurenţiu Ulici – Pe marginea unui „Caiet”, apărut în România literară, nr. 23/ 9 iunie 1983

Călin Vlasie se dovedeşte a fi împătimit de joc. Jocul, desigur, serios cu ideile şi cuvintele. Refuzând în mod programat intru- ziunea liricului, poemele lui se alcătuiesc aidoma unor sfere de cristal deloc sobre care, ciocnindu-se între ele ca într-un vodevil ce ştie că este vodevil, pun la încercare capacitatea noastră de a percepe relativul şi esenţa.

Gabriel Rusu – CARTEA DE DEBUT – caietele albatros, apărut în Tomis, nr. 5/ mai 1983

Un demers câştigat cu bine de „valul ’80” a fost acela al pri- menirii lexicale, al dobândirii clauzei favorizante pentru emisia argotică, dar şi pentru jargonul ştiinţific sau cel exersat de retori şi poeticieni. Călin Vlasie participă şi el la această ofensivă, deşi nu toate poemele sale S.F. sunt reuşite. Pe unele, unda experimen- tală le scoate din desuetudine.

Cristian Livescu – Poezia tinerilor, apărut în Ateneu/ mai 1985

Poetul este un inventator de cuvinte – nume ale persona- giilor fantastice care îi populează teritoriul liric sau ale topos-urilor care îl compun – un nomothet şi, în măsura în care a da nume înseamnă a înfiinţa realitatea, el este creatorul unui univers asupra căruia îşi exercită, în superbă solitudine, suveranitatea. Ceea ce se-ntâmplă cu limbajul în poezia lui Călin Vlasie este demn de tot interesul – nu doar numele „inventate” (Hemmy harpista, Physester, Nymphalida, Meliopag, Demonassa, lacul Emar etc.), dar şi cuvintele obişnuite, acelea pe care le folosim cu toţii (les mots du tribu – Mallarmé) se supun logicii proprii universului liric la care participă, suferă transformări de sens, intră în asociaţii neaş- teptate…

Poeziei lui Călin Vlasie timpul nu-i va dăuna, ba dimpotrivă. Nefiind nici cassandră şi nici viitorolog, nu-mi place să mă hazar- dez în judecăţi privind viitorul, dar, cum am mai făcut-o în cazul

lui Danilov, al lui Cartărescu, Ion Mureşan, Florin Iaru sau Mariana Codruţ şi Mariana Marin, risc şi de data aceasta (risc văzând bine că pariul meu are acoperire în valoarea acestui volum de debut): Călin Vlasie este un poet despre care vom auzi multe. Multe şi de bine.

Liviu Antonesei – Inventatorul de nume, apărut în Amfiteatru/ mai 1985

Haikuuri create în laborator, cristale lichide transparente între filele unei cărţi, poemele din Laboratorul lui Călin Vlasie au prospeţimea unui produs nou-nouţ, lansat pe piaţă fără multă zarvă, dar conştient de propria valoare…

Versuri stranii, încolţind dintr-o experienţă, în felul ei, extremă, poemele lui Călin Vlasie impun o voce lirică de-o percu- tantă originalitate. Singurul ei dezavantaj e că nu şi-a găsit, deocamdată, comentatori pe măsură.

Mircea Mihăieş – Turneul candidaţilor, apărut în Orizont, nr. 37/ septembrie 1985

Călin Vlasie este un poet de rafinament. Versurile sale – reci, izolate parcă de un ecran ce nu îngăduie contaminarea cu afectele – rezonează însă amplu în registrul ideilor poetice, pentru care păstrează atitudini de orfevru.

Tania Radu – Atitudini de orfevru, apărut în Flacăra, nr. 44/ noiembrie 1985

Retorica redusă la o orchestraţie a tăcerii ce poate părea un artificiu luxos, emanat dintr-o fragilitate temperamentală care se autoflagelează cu ecouri vagi, surdinizate, enunţul concis, apofteg- matic, cuvântul cristalizat şi forţat să capete majuscula vreunui simbol, ori poate umbra altei realităţi (a subconştientului, a visului), verbul extras parcă din ocnele de sare ale propriilor lacrimi întinse

în oglinda autocontemplării orgolioase – iată ce frapează în volu- mul de debut al lui Călin Vlasie (Laborator spaţial, Ed. Albatros, 1984)…

Ca dintr-un marsupiu al subconştientului, acreditaţi de o predispoziţie ludică, fantasmagorică, ţâşnesc „personajele” acestor poeme, marionete umplute cu câlţii onirismului, cu paginile de hârtie (mototolite) rupte din bibliotecile lumii. Fără a se constitui într-un teatru, într-o reprezentaţie cu măşti ale alter-ego-ului auto- rului, fantoşele lui Călin Vlasie rămân obscure proiecţii lipsite de luminile sensului: Hemmy harpista locuind confortabil paginile unui science fiction „aclimatizat” prin zona Curtea Veche, caşalotul Physester (în viziunea poetului, amestec hilar de mecanism şi ţe- suturi nervoase, de amorf şi materie cenuşie), un domn Mecanic pe care majuscula nu-l ajută să se constituie într-un simbol. Satyrul Blassios, Nymphalida (vorbind ca la emisiunea de ştiinţă şi tehnică). Meliopag – ilustrul înger născut într-o eprubetă – al cărui strămoş e de găsit prin paginile lui Urmuz, geneticianul Protopopescu, Demonassa (rude prin alianţă cu Turnavitu et Comp.). Giocondina păzită între paznici de sticlă şi cochetând deja cu calamburul, cu jocul de cuvinte, un Satyr „cocoşat” etc.

Traian T. Coşovei – Un tânăr autor, o carte, apărut în Scînteia tineretului, nr. 10/ 7 martie 1987

Călin Vlasie aderă la o poetică de generaţie, coerentă pe an- samblu, dar individualizată de la caz la caz, realul este simţit ca prezenţă intensă. Demersul poetic are drept efect adâncirea acestei prezenţe, „realizarea” ei suplimentară. „Hiperrealizat”, realul se transformă în mediul de insurgenţă al unei alte realităţi, vizio- nare, născută aceasta nu dintr-o absenţă, ci dintr-o materie foarte densă a cărei densitate este, dacă se poate spune aşa, condiţia eterizării sale.

O distincţie importantă pentru înţelegerea poeziei lui Călin Vlasie, poezie dificilă de altfel, bizară ca scriitură şi imprevizibilă ca „strategie” a dicţiunii poetice, ciudată prin alăturările neaşteptate şi investirile poetice cu care operează, o delimitare esenţială fă- cută este aceea dintre imaginar şi imaginat. Imaginarul, afirmă textele lui Călin Vlasie, nu contravine realului, el este întotdea- una posibil, chiar dacă nu imediat palpabil, mai mult, devine o condiţie de fiinţare a lumii reale (nu altfel trebuie înţelese cuvin- tele lui Anatole France, semnificativ aşezate de poet în fruntea cărţii sale: „Aceste lucruri există pentru că ele sunt imaginare”). E la mijloc, se-nţelege, o logică poetică, un stil de gândire deprins să pună în legătură îndepărtatul, misteriosul, vagul sau inaccesi- bilele arhitecturi ale rigorii ştiinţifice cu imediatul. Poemul reali- zează acest contact prin ceea ce precizam mai înainte, adică prin refuzul de a percepe realităţi aparent ireconciliabile ca incompa- tibilităţi. Iar de aici până la sugerarea unei condiţionări şi rele- vanţe reciproce nu mai e decât un pas. Cele două mari registre ale poeziei lui Călin Vlasie comunică astfel, dezvăluind identităţi ce bulversează raţionamentele obişnuite.

Cristian Moraru – Laserul şi metafora, apărut în România literară, nr. 50/ 11 decembrie 1986

Deschiderea către fantastic a liricii este o modalitate insolită, conducând spre un sistem organic, din care Călin Vlasie nu dez- văluie deocamdată decât premisele. Laborator spaţial îl situează, oricum, în linia întâi a promoţiei sale de poeţi exploratori ai coti- dianului, printre care face figură mai aparte. Fiindcă „imagineria” lui, dincolo de sensurile-i ironice, se întemeiază pe reprezentări ale unei realităţi de laborator, fie el spaţial ori pur şi simplu „de sănătate mintală” (cum se cheamă sectorul medical-psihologic unde lucrează). Terminologia predilectă (eprubete, neuroni, elec- troni, nervuri, lentile şi periscoape etc.) invederează această orientare tematică.

Nicolae Oprea – Laborator spaţial, apărut în Argeş, nr. 1/ 1985

Călin Vlasie introducea exactitatea şi lapidaritatea maxime tocmai în nebuloasa imaginare a viitorului, dar era vorba de un principiu, nu de facticitatea acelui viitor. Nu o utopie oarecare construia poetul. Ştim bine că imaginaţia e în mod natural prolixă, discursivă. În cazul lui Vlasie este vorba de o imaginaţie provo- cată şi întreţinută prin control. Ceea ce ar fi trebuit să ucidă, să jeneze, măcar, imaginaţia, o întreţine. Se obţine astfel un stil emi- namente liric, deloc natural. Poetul supunea lumea şi limba, ca dat, aceloraşi procese.

Nu ştiu ce se va înţelege din aceste note oarecum înghesuite referitoare la prima carte a poetului Călin Vlasie. Se va înţelege, e posibil, că n-am înţeles mai nimic. Odată cu apariţia celei de-a doua lui cărţi de poeme, Întoarcerea în viitor (Litera, 1990), m-am trezit însă aruncat într-un joc din care încă nu ştiu dacă şi cum am să mai ies. Am intrat în pură indecidabilitate! Ştiind că este vorba de un poet dificil, dar în acelaşi timp tare pe placul meu, ca să mă pregătesc pentru lectura volumului prezent, l-am recitit cu mare atenţie pe primul.

Bogdan Ghiu – „Eprubetele gânditoare” şi „Realitatea trezită”, apărut în Contrapunct/ 6 aprilie 1990

Cercetată îndeaproape, poezia lui Călin Vlasie relevă întâi de toate o combinaţie destul de rară de rigoare şi fantezism – ştiinţa de a aduna în polinomul frazei spiritul fabulatoriu şi concizia apoftegmei, erudiţia toposurilor consacrate şi o despletire ima- gistică liberă de prezumţii şi prejudecăţi…

Desigur, Călin Vlasie nu este, deocamdată cel puţin, zelatorul vreunui limbaj exclusivist al poeziei, şi nici nu-şi propune să facă o atare figură. E, în schimb, un spirit foarte viu şi un intelectual solid structurat care se joacă graţios cu lucruri grave, mimând a-şi lua adio de la poezie dar rămânând mereu gata a şi-o asuma cu o rece frenezie şi nu o singură dată cu ştiinţa dobândită în intimi- tatea câtorva poeţi de referinţă ai veacului.

Lucian Alexiu – Moştenirea modernilor, apărut în Orizont, nr. 32/ 10 august 1990

Poezia lui Călin Vlasie e una de performanţă tehnică (e vorba de tehnici exterioare şi interioare, coroborându-se). Unul din ţelurile ei apare astfel mărturisit într-un motto împrumutat din Kelly, Teoria constructelor personale: „Ne interesează desco- perirea unor moduri mai bune de a ajuta o persoană să-şi recon- struiască viaţa astfel încât să nu fie victima trecutului său.” Aşadar, autorul îşi propune cu un orgoliu tangent la antipoezie o des- prindere a lirismului de încărcătura nostalgică, de sentiment în genere (ca temă caracteristică a „trecutului”), spre a se „reconstrui” în pur limbaj. Opţiunii teoretice sterilizatoare îi răspunde însă o emoţie subtextuală a prospeţimii. Elementul vital dat afară pe uşă se întoarce pe fereastră. Epurate de „trecut”, textele se încarcă de curentul unei uimiri ce nu ezită a se divulga neaşteptat de simplu, aproape sorescian: „Trăiesc în mijlocul universului/ în miezul lumei/ Bine că m-am născut” (Extemporalul). Dar de aici încolo absolut nicio legătură între autorul Morţii ceasului şi cel al cărui volum, Întoarcerea în viitor (Ed. Litera, 1990), îl comentăm în rândurile de faţă. Întrucât ultimul se exercită într-o densitate ce- rebrală egală cu sine în concepţie şi în execuţie, într-o comple- xitate expresivă de care trebuie să ţinem seama din capul locului. Dacă afectul nu şiroieşte generos asemeni unui pârâu pe solul paginii, nu înseamnă că acesta este uscat, sterp. O subtilă fră- gezime a propoziţiilor e perceptibilă pentru cititorul avizat, chiar în strădania lor de a părea total desentimentalizate, simple artificii prozaice. Fuga de Dumnezeu poate fi o colaborare cu Dumnezeu, iar fuga de poezie poate fi o continuitate, chiar distorsionată, a poeziei. Nefiind nouă în principiu, îndrăzneala lui Călin Vlasie e nouă în mecanismul său liric individual, convingătoare precum un mod de a retrăi pe cont propriu „criza” unui discurs ce renaşte din cenuşă.

Gheorghe Grigurcu – Între tipuri, apărut în Dreptatea, nr. 149/ 5 august 1990

Ar fi însă extrem de păgubitor, prin limitarea ariei de obser- vaţie a spectacolului, să reducem textele lui Călin Vlasie (de fapt, textul – prin omogenitatea sa tinzând la absolut), doar la finali- tatea sonoră a acestei minunate ars combinatoria, care, odată pătrunsă, ne apare acum extrem de firească. Această nebănuită, dar apoi binemeritată (pentru lector), naturaleţe ni-l dezvăluie pe Vlasie într-o mai complexă „lumină cu lavă”. El nu este doar un subtil tehnocrat al poeziei (techno – … cratylos!), un plăs- muitor inspirat de prozodie, ci şi, mai cu seamă, un original creator de sistem. Un sistem rezultat dintr-o implozie succesivă a sunetului în cuvânt, a cuvântului în sintagmă şi a lanţului sintag- matic în unităţi prozodice mai ample, de o perfectă calmitate a echilibrului. În egală măsură însă, sintaxa poeziei sale oglindeşte şi un efort singular de concepţie.

Dan Silviu Boerescu – Poemul pur ca homeostazie, belea şi complot, apărut în Poesis, nr. 8-9-10/ octombrie-noiembrie 1990

Călin Vlasie are o poziţie singulară între poeţii optzecişti. Dacă privim tipologiile de autori pe care criticii le selecţionează în interiorul generaţiei, vom observa absenţa constantă a lui Călin Vlasie. Nu cred că valoarea motivează această eliziune, ci mai degrabă greutatea încadrării poeziei sale. În Întoarcerea în viitor (titlu sec şi convenţional, amintind parcă de serialul T.V. de acum (câţi?) ani, Tunelul timpului, şi de cartea lui Erich von Daniken, Amintiri despre viitor) autorul ordonează materia poetică în

15 capuri la care se adaugă o „prefaţă”, poemul A cânta şi o „postfaţă”, Maximum-maximorum. Cititorul poate percepe sem- nificaţiile cărţii fie privind-o ca întreg, fie detaşând fiecare sec- venţă. Tentaţia de a privi volumul în integralitatea sa este susţi- nută atât de relaţiile de sens care se stabilesc între poeme, cât şi de alternanţele de tehnică sau de limbaj poetic decodabile de la cap la cap. De aici şi calitatea poeziei lui Călin Vlasie de a nu plictisi, de a oferi mereu surprize. Întoarcerea în viitor este o carte a singurătăţii.

Andrei Bodiu – Marea singurătate, apărut în Interval, nr. 4-5/ 1990

E foarte limpede condiţia de comediograf atacat de melan- colii a lui Călin Vlasie. Postat într-un punct impasibil, văzul său poetic înregistrează detaşat mişcările unui univers mental, în care cele mai arbitrare realităţi, pentru că se presupune o familia- ritate cu insolitul şi arbitrarul, dau impresia de foarte firesc. Insolitul cu aparenţa firescului se realizează datorită unei inteli- genţe, operând în gratuit, necomplexate de nicio şansă pe care o oferă disponibilitatea imaginativă. Jocurile imaginaţiei presimt dis- poziţiile unor elemente pur fonice de a prefigura fantasme sem- nificative poetic. Sursa unor astfel de jocuri e o ironie funciară, pentru care orice act imaginativ coincide cu o demiurgie à rebours. Actul imaginativ configurează aşadar un univers în care aleato- riul poate avea cea mai mare semnificaţie. E clar că poetul, în deplină cunoştinţă de cauză, dar fără terorile vreunui program, respectă o psihologie/doctrină creatoare suprarealistă. Numai că nu i se dăruie. Nu i se dăruie fiindcă transele sale constituie doar un spectacol, fascinant adeseori, pentru un for teribil de treaz. Pentru acest for, fiinţele fantasmatice, ieşite din zbenguiala lucidă a asocierilor, au statutul unor personaje, uneori foarte vivace. Odată ce îşi dobândesc un statut, respectând aceeaşi metodă de a transforma arbitrariul în firesc, realul lor fantasmatic se aplică prin găsirea/inventarea unor situaţii poetice noi. Astfel, lumea lui Vlasie se dezvoltă exuberant, prin funcţionarea aparte a facultă- ţilor poetice, creatoare de mitologii.

Aurel Pantea – Ultrafabulaţia, apărut în Vatra, nr. 238/ ianuarie 1991

Indiferentă la „mode şi timp”, cu toţi senzorii îndreptaţi spre un trecut secret şi spre un viitor impenetrabil, capabilă să capteze în cuvânt silenţioasa muzică a sferelor imaginare: aşa ni se înfăţi- şează, pe scurt, lirica lui Călin Vlasie, poet singular şi, din păcate, prea puţin cunoscut. Deşi comentat elogios de Nicolae Manolescu în postfaţa la Neuronia (prima sa plachetă, 1981, a doua apărând în 1984 şi intitulându-se Laborator spaţial), numele său nu s-a impus cu aceeaşi rapiditate ca al altor tineri autori ce debutau la începutul anilor ’80. Lucrul este oarecum de înţeles, întrucât Călin Vlasie este autorul unei poezii aşa-zicând dificilă, extrem de ori- ginală în hermetismul ei şi care pretinde, pentru a o gusta cum se cuvine, lecturi repetate şi stăruitoare.

Ioan Milea – Singurătate cosmică, apărut în Apostrof, nr. 5-6-7/ 1991

Şi Poezia? îţi vine să întrebi după ce citeşti ecolaliile rare, subtile, ale lui Călin Vlasie?! Poezia, ne spune chiar el, este un mod naiv „de a opune realitatea”. Nu-i numai atât. Este şi (sau este în primul rând) o frumoasă nebunie a combinărilor, un joc (îndelung lucrat) cu sunetele, un amestec ingenios de parodie şi gravitate într-un discurs care cu un ochi comunică, iar cu altul se supra- veghează şi se comentează…

Călin Vlasie, poet indiscutabil autentic, remarcabil mai ales atunci când inventează o ţară lirică imaginară, continuă să fie obsedat de fantasmele textului într-un moment în care poeţii din generaţia sa descoperă vocea umanului şi au deja nostalgia unui nou clasicism. Dar, poate că în asta constă şi originalitatea sa.

Eugen Simion – O, nebunie a combinărilor, apărut în România literară, nr. 14/ 5 aprilie 1990

Nu prea iubit de cenzură, şi cu o destul de zbuciumată istorie a debutului, Călin Vlasie şi ca formaţie – de psiholog clinician – şi ca temperament – în primul rând franc – îşi lasă o amprentă deo- sebit de pregnantă asupra poeziei, incomodă chiar şi într-o vreme şi o societate mai puţin obsedate de aparenţe, de imaginea de sine, decât a fost societatea românească sub comunism.

Romulus Bucur – Vis, coşmar, realitate, apărut în Arca, nr. 7-8-9/ 1993

Cea de a patra apariţie editorială a lui Călin Vlasie, Un timp de vis, editura Calende, 1993, probează o excelentă însuşire a mij- loacelor expresivităţii. În urmă cu ani, îmi îngăduiam să-i fac poe- tului câteva observaţii legate de volumul Laboratorul: este vorba de un volum masacrat de mecanismul cenzurii. Au falsificat până şi titlul cărţii! În aerul tare al literaturii contemporane, Călin Vlasie „regizează” un ritual al incontro-labilului. Poetul scrie cu „cifru”, pe dedesubt, cum ar spune Arghezi, dar textul său are limpezimi tăiate cu diamantul unei acute conştiinţe critice. Ca un torent subteran, un principiu moral călăuzeşte o expresivitate impulsivă: textul său poetic este instinctiv – de o impulsivitate surdinizată… Călin Vlasie scrie o poezie cu „măşti”; nu este vorba de gro- tescul-apocaliptic expresionist, nici de un truc postmodernist: poetul oficiază. Discursul său poartă măştile „gândirii sălbatice” ale lui Claude Lévi-Strauss şi caligrafia unui De Sade trecut pe la Cabaretul Voltaire de la Zürich-ul anilor 1915. Retorica barocă şi tăietura de bisturiu a textului dovedesc un artizan remarcabil al

unui insolit spaţiu concentraţionar: conştiinţa de sine.

Traian T. Coşovei – Îngerii nu ştiu să vorbească, apărut în Contemporanul, nr. 16/ 23 aprilie 1993

Faptul de a scrie (poezie), în pofida a tot şi a toate, nu e, pe cât se pare, în viziunea lui Călin Vlasie, o soluţie; e tot un succe- daneu, o formă de alienare: „Scrii până nu te mai recunoşti. Halu- cinant. În mod normal tot ceea ce scrii ar trebui să fie un urlet profund şi prelung.” Apoi, „Imaginaţia – un refugiu al eu-lui. Reali- tatea – o capcană a eu-lui.” Oscilând dramatic între refugiu şi cap- cană, negăsind nici într-una un loc ocrotitor al fiinţei, poetului nu-i rămâne decât o altă înfundătură: „A dori maxima experienţă a muţeniei. O cură de o sută de ani cu tăcere şi trăire mută şi profundă.” Poezia, oricât de odios i-ar fi verbul, nu poate exista în absenţa lui. Dezicerea poetului de poezie se face, iată, ironic paradox, tot prin cuvânt. O veche poveste. Nu poţi renunţa la poezie scriindu-ţi refuzul, comentându-l, argumentându-l. Exemplul rimbaldian e singurul valabil în această privinţă: s-a făcut negustor şi a ieşit definitiv din eu-l său poetic. Călin Vlasie scrie poeme, pu- blică, editează. În Un timp de vis Călin Vlasie e poet.

Ioan Moldovan – Poezia „blocajului biotic”,

apărut în Familia/ aprilie 1993

Consecvent principiului conform căruia „existenţa întrece visul”, Călin Vlasie ajunge la o poziţie antimetaforică: „Vorbesc în ritmul unei vorbiri fireşti / fără metafore / Metaforele sunt o jignire a existenţei” (Existenţa întrece visul), preconizând o asociere a clarităţii existenţiale cu sicitatea spiritului: „O existenţă clară ca un cer senin / după o lungă vară secetoasă” (ibidem).

Din fericire, un asemenea „firesc” ce refuză calofilia, deci re- ducţionist, pândit de nonexpresie (ca orice exaltare a existenţei ce rupe punţile cu creaţia, care prin definiţie are un regim ficţio- nal) nu e decât o faţadă conceptuală, un contur relativ ce îm- brăţişează practica lirică fără a o sufoca. În microstructurile textuale, existenţa robustă se subordonează scriiturii. Aceasta din urmă recurge la materia metaforică precum la un analogon al materiei ca atare, al „naturalului având o extensie nebănuită”. Estomparea personalităţii (la un moment dat, poetul declară cu oroare, după un model celebru: „Eul este infernal”) apare contrabalansată de o cultură de imagini acute, ce dau impresia unui „spirit ştiinţific” (hobby-ul optzecist), cu alură fantastă, ori a unei metamorfoze cosmice care ar fi observate „veridic”. Autorul doreşte a parcurge drumul invers al „automatismelor” mentale: „Automatele vor să reînvieze. Tot ceea ce a devenit pasiv, stereotip, mort vrea să-şi recapete sufletul. Imensa păpuşă vrea să fie vie. Din nou. Vrea să se supună propriei gândiri şi propriei afectivităţi. «Eşti sigur că nu greşeşti?» vociferează iarăşi: iarba, copacii, albinele, atâtea păsări şi încă atâtea picioruşe şi mâini colorate. Puteri şi ordini noi. O, câte minuni ar putea săvârşi un dumnezeu-electronist!” (Psittey). Înăbuşindu-şi programatic sensibilitatea şi „afectivitatea”, Călin Vlasie le transferă mediului, sub chipul unui impact meta- foric, ca o „posibilitate” totuşi „unică de a te lansa în supralumesc”.

Gheorghe Grigurcu – Existenţa întrece visul, apărut în România literară, nr. 18/ 12-18 mai 1993

1978 e anul în care începe radicalizarea ideilor poetului. El constată criza poeziei noastre reprezentată de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu şi epigonii lor. Aceştia cultivă „o poezie seacă”, stereotipă, primitivă, artificială, care „denunţă în loc să construiască, explică în loc să implice.” Or – crede poetul – poezia, pentru a fi nouă, nu are nevoie de o Formă nouă. Noutatea ei vine din refuzul sim- bolurilor şi din diversitatea psihică, din accentul pus pe forţa proiectivă a intelectului. Poezia ar trebui să aibă un rol călău- zitor. E o ruşine că „spiritul trebuie să ţină încă pasul leneş al acţiunii”. De aceea soluţia nu e o poezie coborâtă în real, obse- dată de explorarea lui, ci o poezie care să-şi ia ca pretext realul şi să „copieze” imaginarea lui: „Noutatea poetică şi artistică survine prin puterea de a imagina o realitate cu sens poetic plecând de la un fapt de realitate minimal, extensionând estetic concretul, actualul, efemerul în viitor.” Obsesia unui dincolo de prezent s-a constituit deja. Poezia are nevoie de un psihic nou, „deopotrivă al poetului şi al lumii, un psihic în mişcare deopotrivă partici- pativ şi contemplativ, extrem de mobil şi flexibil, care proiectează permanent în viitor”. Şi asta pentru că psihicul poeziei moderne e un psihic primitiv, marcat exclusiv de reflexul formei poetice. Toată ideatica lui Călin Vlasie se va orienta de acum înainte spre identificarea unei substanţe psihologice proprii care să facă din poezie un psiheism (termenul va apărea în vocabularul poetului mai târziu, într-un eseu din 1986).

Gheorghe Crăciun – Poezia lui Călin Vlasie, postfaţă la Acţiunea interioară, 1999

Niciunul dintre poeţii optzecişti n-a împărţit mai net opinia critică a propriei generaţii decât Călin Vlasie, deşi a publicat mai puţin decât alţii, doar trei volume, incluzându-l pe acela de debut din 1984, cu titlul, schimbat de Cenzură, Laborator spaţial. Lui Radu G. Ţeposu, poemele lui Vlasie i se par că „pulsează de ana- logii fără o logică precisă”, dând impresia de „degringoladă fan- tastă, de mişcare psihedelică” neînchegată „în nuclee poetice veritabile”. În schimb, Ion Bogdan Lefter vede în el poetul cel mai dificil dintre optzecişti, conceptual, barbian, capabil de viziuni pe cât de stranii, pe atât de uimitoare. Formaţia lui Vlasie îşi spune cuvântul nu doar în particularităţile lexicale datorate în bună parte psihologiei, dar şi în intenţia lui vădită de a-şi constitui un univers (şi o mitologie, observă cu temei Lefter) interior, psiho- logic, „celular” şi deopotrivă „fizic”, corporal, populat de fiinţe reale. Neuronia (care e titlul celei dintâi selecţii publicate de Vlasie, în 1981, într-o plachetă-supliment a revistei piteştene Argeş) devine astfel un tărâm pe cât de real, pe atât de misterios, în care se petrec întâmplări fireşti şi totodată extrem de ciudate, iluminate dinăuntru de spiralele de wolfram ale unui craniu imens:

„Auzi tu neuronii cum se trezesc? Este patru dimineaţa.

Stelele au plecat dar creierul mai tare străluceşte.

Stranii iluminări ale caselor maşinilor, copacilor aparatelor dau acestei dimineţi forma unui imens craniu îndesat cu milioane de cifre de wolfram.”

Nicolae Manolescu – Călin Vlasie, în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008

Universul psiho-poetic al Neuroniei

Un solitar solidar

Dacă nu chiar o enigmă, traseul poetic al lui Călin Vlasie s-a dovedit unul foarte special, la mare distanţă faţă de regula conform căreia literatorii se „formează”, se „maturizează” şi apoi „evoluează”, parcurgînd etape mai limpede ori mai discret distincte de-a lungul carierelor lor. Pe de altă parte, există şi categoria Rimbaud (o „categorie”, totuşi!), a autorilor precoci, de la bun început „copţi”, care-şi compun grăbiţi operele şi apoi se retrag, nu neapărat la 20 de ani, dar oricum tineri. Restul sortit şi-l trăiesc scriind puţin sau deloc. Ce-a fost de spus a fost spus.

E şi cazul lui Călin Vlasie, plăsmuitor pînă la 36 de ani al unui univers poetic complet. Cu numeroase alte trăsături şi detalii par- ticularizante, el ilustrează categoria precocilor cu elaboraţie rapidă, cu opere compacte, încheiate la un moment dat, după care viaţa curge pe alte căi mai departe. Literatura română are şi ea un mare reper „clasic” în materie: Ion Barbu. Dintre congenerii lui Vlasie mai poate fi dat un exemplu similar de finalizare timpurie a operei poetice: Petru Romoşan. Nu sînt de luat în calcul – căci au moti- vaţii complet diferite – abandonurile în favoarea altor genuri lite- rare sau a presei. Din aceeaşi serie literară, Emil Hurezeanu nu şi-a încheiat, ci şi-a întrerupt traiectoria poetică în favoarea jurnalis- mului.

Situaţia lui Călin Vlasie e mult diferită chiar şi faţă de puţinii colegi de categorie. El n-a propus – asemeni numitului Rimbaud, bunăoară – o înnoire de limbaj deschizătoare de drumuri lăsate apoi spre bătătorire succesorilor, modernităţii întregi, deci „înseria- bilă”, fie şi din postura unui pionier. Nici n-a produs o emulaţie strict epigonică, precum cea a „barbienilor” autohtoni. Vlasie şi-a proiectat şi şi-a menţinut o singularitate uimitoare, explicabilă prin faptul că şi-a construit opera pe un model nemaifolosit vreodată în poezie, nici la noi, nici – presupun – prin alte părţi. Vom vedea de îndată ce şi cum.

Pe de altă parte, aşa „închisă” în sine, extrem-originală, izolată ca formulă, poezia lui Vlasie poate şi trebuie să fie privită, într-un plan mai larg de omologii, ca ipostază a proiectului colectiv de remodelare a limbajului literar, deopotrivă poetic şi prozastic, propus de prima generaţie românească asumat-postmodernă.

Povestea e cunoscută: autorul nostru a făcut parte, în martie 1977, din micul grup de fondatori ai Cenaclului de Luni, în care aveau să se formeze şi să se lanseze mare parte dintre numele de prim-plan ale „noului val” de reformatori ai poeziei autohtone; de fapt, mai-toate, dacă le punem pe listă şi pe cele ale vizitatori- lor din afara Bucureştiului, din toată ţara, care veneau să-şi citească acolo versurile, într-un soi de „pelerinaj” sui generis. Probabil cu un ceas mai devreme decît majoritatea celorlalţi, Călin Vlasie a intuit iminenţa „revoluţiei” care avea să impună şi la noi o nouă paradigmă literară. Reflecţiile eseistice din paginile sale de jurnal adolescentin şi de primă tinereţe o dovedesc. Retras apoi, după absolvirea Universităţii, în Piteştiul său de reşedinţă, nemaiputînd frecventa decît sporadic cenaclul, şi el interzis după cîţiva ani, în toamna lui 1983, Vlasie a rămas conectat la mişcarea generaţiei, chiar dacă n-a mai făcut parte din „miezul” ei. A revenit – însă – în forţă după căderea regimului comunist, cînd a devenit editor şi, în mai bine de un sfert de secol, a avut – şi continuă s-o aibă – o contribuţie majoră la susţinerea colegilor săi şi a fenomenului românesc postmodern, evoluat către etape din ce în ce mai avan- sate de iradiere, de consolidare, de „clasicizare”.

Prin urmare, într-un mod spectaculos-paradoxal, profilul lui Călin Vlasie s-a constituit din trăsături în principiu ireconcilia- bile, ba chiar, din perspectiva celui în cauză, poate că greu de suportat simultan: un autor cu vocaţia solidarităţii de „val” literar, participant, umăr lîngă umăr cu colegii săi, la marile campanii de inaugurare a unei noi epoci, a unui nou model cultural, în sensul supraindividual al cuvîntului, şi-a articulat o operă într-atît de in- solită încît părea să-l condamne la solitudine, la o poziţie „margi- nală” pe harta campaniilor colective pe care şi el le declanşase. După primii ani de „lunedism”, retragerea din Bucureşti, resim- ţită ca decuplare frustrantă de la dinamica „vieţii literare”, i-a fost – în fond – benefică, de vreme ce şi-a putut duce în linişte şi – da! – în singurătate la capăt proiectul personal. Astrele s-au mai aliniat o dată în favoarea sa atunci cînd, în perioada postcomunistă, a putut deveni – cum am văzut – editor şi şi-a reluat rolul de catali- zator generaţionist „eliberat” de presiunea interioară a elaboră- rilor poeticeşti. În timp ce autorii de cursă lungă, care se expun permanent lecturii şi evaluării critice, participă febril la „facerea” literaturii şi la competiţia ei, cu toate confuziile, angoasele, cru- zimile efective sau doar imaginate ori mult-exagerate, Vlasie şi-a putut recupera cu tot calmul, în 1990 şi 1993, ciclurile finale de versuri, scrise pînă în 1987, cu o codă în 1989, şi pe care nu le putuse publica în vechiul regim, apoi şi-a reluat, detaşat, seniorial, opera poetică integrală în 1999 şi acum, fără emoţii, fără îndoieli, ştiind bine şi de mult timp ce-a construit.

În ce măsură şi în ce fel comunică – totuşi, totuşi! – univer- sul său cu fenomenul de ansamblu se va vedea – de asemenea – mai la vale.

Cărţi, titluri

În principiu, inventarul operei e – aşadar – uşor de făcut. Micile complicaţii nu i se datorează autorului, ci piedicilor pe care regi- mul comunist le-a ridicat în calea „noii generaţii” la sfîrşitul ani- lor ’70 şi în deceniul următor. Publicarea în volum a scriitorilor tineri a fost atunci sever restricţionată, supusă filtrelor înguste ale „concursurilor de debut”. Drept care Călin Vlasie a recurs la un succedaneu: amînat, selectat pentru „caiete” colective, deci cu perspective incerte de a-şi vedea poemele tipărite într-o carte, a convins redacţia revistei culturale din Piteştiul epocii, Argeş, să-i „editeze” în martie 1981 o mini-plachetă cu versuri, de fapt foaia centrală a gazetei, din care rezulta, prin pliere şi tăiere, o fas- ciculă cu patru file de mărimea unei cărţi obişnuite, tip A5, cu paginile numerotate de la 1 la 8. Prima, „coperta”, anunţa autorul, titlul şi „colecţia”, căci revista demarase o serie de asemenea promovări de „autori locali”: Neuronia, „Meşterul Manole”, [nr.] 2. Ultima pagină, pe care era marcată din nou „Neuronia/ 16 poeme de Călin Vlasie”, era ocupată de o scurtă notă biobibliografică şi o recomandare extinsă a lui Nicolae Manolescu, „mentorul” Cenaclului de Luni. Poemelor, culese cu litere mici, 16 la număr, le rămîneau 6 pagini, de la a 2-a la a 7-a. Puţin, dar destul pentru ca un critic congener (subsemnatul!) să comenteze formula autorului într-un capitol distinct, într-o carte scrisă în 1984-1985 (viitorul Flashback 1985. Începuturile „noii poezii”, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005). De reţinut că nota de autor din Neuronia anunţa nu unul, ci două volume propriu-zise de poezie ale lui Vlasie „în curs de apariţie”: Plante de protocol şi Magnitudini.

Nici unul n-a putut fi publicat ca atare. După doi ani, o parte dintre textele din Neuronia au răzbătut într-un volum colectiv apărut în urma unui „concurs” al Editurii bucureştene Albatros: Caietul debutanţilor 1980. 1981 (1983, p. 205-222). Acceptarea întîrzia.

Abia la finele lui 1984 i se publică lui Vlasie o carte-carte, subţire, dar carte, însă… cu un titlu şi un subtitlu aiuritoare: Laborator spaţial (poeme S.F.) (Editura Albatros, 1984)! Printr-o manipulare grosieră, lectura era dirijată în direcţia „anticipaţiei tehnico-ştiinţifice”, de parcă asta ar fi urmărit autorul. Întrucît variantele Neuronia, Plante de protocol şi Magnitudini îi fuse- seră refuzate, el propusese titlul Laboratorul, sugerînd un topos experimental generic, în ton cu universul straniu al plăsmuirilor sale poematice. Soluţie acceptată iniţial, după care, înainte de ti- părire, paginile de plumb sînt topite. Abilă, cenzura intervine nu prin tăiere, ci prin adăugare, deturnînd lucrurile către un registru „cosmic” şi adăugînd şi explicitarea „science fiction”, nu cumva ca în ambiguitatea pulsatilă a plachetei să se întrevadă cine ştie ce lume în alt fel „alternativă” la cea reală, poate chiar subversivă. În sumar: un prim ciclu, Recompunerea zilei, cu 10 din cele 16 texte ale Neuroniei (refuzate: Cîntă Tu!, Wolfram, Megalopsihia, A venit trecutul, Imaginînd neliniştea şi Rodopsina) şi 3 noi; secţiunea a doua purta unul dintre titlurile anunţate în Neuronia, şi anume Magnitudini; iar în locul Plantelor de protocol, în vremuri în care ceremonialurile erau rezervate vîrfurilor puterii totalitare, al treilea ciclu se intitula Plantaţia Saal.

Urmează anii de finalizare a proiectului Neuroniei, însă fără şanse de publicare. O speranţă se iveşte în 1988, cînd un prieten devine redactor la mica editură Litera, unde se publică „în regia autorilor”, adică pe cheltuiala lor, selecţia manuscriselor fiind mai superficial supravegheată de cenzură. Întoarcerea în viitor, practic a doua carte-carte a lui Călin Vlasie, e acceptată în 1989. Pînă să parcurgă traseul spre tipărire vine sfîrşitul anului şi al regimului. Placheta apare în ianuarie 1990 (redactor: „I. Bogdan”…).

În cartea prin care se va despărţi de poezie, Un timp de vis (Editura Calende, Piteşti, 1993), Vlasie va mai recupera două ci- cluri: textele care ocupă aproape întreg sumarul şi care în asam- blajul operei complete vor fi aşezate sub titlul plachetei, şi Psittey (scrisori). În deschidere – un poem rămas pe dinafara Întoarcerii în viitor: Capul 15 – Vizită la un cobai (poate eliminat de cen- zură în 1989, cînd cartea va fi plecat spre tipar; redactorul nu-şi mai aminteşte; „cobai” ai „experimentului comunist” fuseseră, timp de peste patru decenii, toţi locuitorii patriei…).

Titlul întregului proiect nu va mai fi, pînă la urmă, Neuronia, ci Acţiunea interioară (Editura Paralela 45, Piteşti, 1999, două ediţii în acelaşi an, cu text identic în interior, dar cu coperţi di- ferite, incluse în serii diferite: „Colecţia 80”, respectiv „Biblioteca românească”). Prilej cu care e reconstituită prima etapă, Recom- punerea zilei (Neuronia), cu toate cele 19 piese ale sale (16 din Neuronia şi 3 suplimentare din Laborator spaţial). În plus, între ciclurile Întoarcerea în viitor şi Un timp de vis, mai sînt recuperate în Acţiunea interioară 10 poeme „duble” neincluse pînă atunci în volume, cu texte paralele, pe două coloane de grosimi inegale: în stînga – secvenţe bizare de cuvinte, în timp ce la dreapta sînt extrase din ele frînturi, transcrise cu litere cursive, ca nişte ultra-rafinate dar şi misterios-dezordonate „epure”, „esenţializare” poetică a versurilor de alături, deci „jocuri secunde” ale versiu- nilor prime, care şi ele sînt versuri, deci enunţuri „mediate”, „se- cunde”, dar mai au şi aspect „încifrat”, ermetizant, deci încă o dată îndepărtat de lumea reală, într-o multiplă supraetajare ficţio- nală, schiţată de autor cu gesticulaţie în acelaşi timp gravă şi ludică. Importantă e şi postfaţa lui Gheorghe Crăciun, prozato- rul-teoretician, fin hermeneut şi al limbajului poetic, coleg de generaţie literară şi de strategie editorială (Crăciun era director editorial la Paralela 45): primă şi deocamdată singulară analiză amplă a operei lui Vlasie. La reluarea – acum – a Acţiunii interioare ca Operă poetică, profit de ocazie în două feluri: prin recupe- rarea comentariilor mele de dinainte, cu care am însoţit de la început ceea ce avea să se transforme într-o veritabilă „odisee” a editării; şi prin fructificarea şi a culegerilor recente de publi- cistică şi texte confesive ale lui Călin Vlasie.

Şi anume:

Poezie şi psihic (Editura Paralela 45, 2003) – notaţii mai vechi, fragmente de jurnal, serialul omonim susţinut în prima parte a anilor ’80 în Argeş, bruioane de eseuri despre poezie, scrisori; Strategia de a moşteni nebuni cinstiţi sau ridicarea la putere (aceeaşi editură, 2016) – culegere de articole de opinie pu- blicate în primii ani postcomunişti, în principal în revista bu- cureşteană Contrapunct, cîteva şi în Calende ori prin alte locuri; şi Ştiinţa apropierii de viitor (aceeaşi editură, 2017) – cu interviurile acordate de Vlasie de-a lungul carierei literare şi edi- toriale.

A mai publicat două selecţii bilingve de poeme: Neuronia/ Neuronie (Traducere/ Traduction Jean-Louis Courriol, Postfaţă/ Postface Gheorghe Crăciun [versiune comprimată a celei din 1999], Editura Paralela 45, 2003) şi, în parteneriat româno-canadian,

Neuronie/ Neuronia (Traduction de Jean-Louis Courriol [aceleaşi texte, fără postfaţă], Écrits des Forges, Trois-Rivière, Québec, Canada, Editura Paralela 45, Piteşti, Roumanie, 2005).

După cum se vede, titlurile ciclurilor şi cărţilor lui Călin Vlasie au o neobişnuită densitate semantică.

Neuronia sugerează ficţiunea unui spaţiu „neuronal”, definit de contururile fine ale reţelei nervoase, deci fie intra-corporală, fie întinsă în afară, asupra lumii.

Organică e şi ideea Plantelor de protocol, nu neapărat pasive, de regn vegetal, ci poate şi cu conştiinţă şi cu funcţii misterioase în organizarea „protocolară” a existenţei; şi mai ciudată fiind varianta Plantaţiei Saal – cu suflet?, cu conştiinţă?, antro- pomorfizată?!

Pentru Magnitudini şi pentru Laboratorul (fără „spaţial”!) Vlasie avea să recurgă la cîte un singur cuvînt, supus – însă – fie- care unor procedee de intensificare: la plural şi fără alte deter- minaţii, „magnitudinile” glisau de la statutul de unitate de măsură către sugestia unor acţiuni, gesturi, reflecţii de mare, de maximă „magnitudine” (cu contribuţia şi a tautologiei implicite); iar „la- boratorul”, la singularul categoriei, trimitea la ideea experimen- talismului ilimitat.

Au urmat (fără a mai coborî la titlurile de poeme) Recompunerea zilei, Întoarcerea în viitor şi Un timp de vis. După spaţiile imaginate ca o stranie „Neuronie” sau ca un „labo- rator” neliniştitor, venise rîndul celeilalte categorii filozofice fundamentale, cea temporală. „Ziua” trebuia supusă unei „recom- puneri”, după ce va fi fost – vezi bine! – mai întîi „spartă”, „sfă- rîmată”. Poate că reasamblarea cioburilor nici nu mai poate re- constitui forma iniţială a timpului, „ziua” urmînd să arate, „recompusă”, altfel… „Întoarcerea în viitor” e un paradox crono- logic care presupune că viaţa nu curge liniar şi ireversibil, traseele putînd fi parcurse în ambele sensuri. Titlul ultim adaugă timpului o dimensiune onirică, halucinatorie.

Un topos e și Psittey-ul, anagramă a Piteştiului, dar şi sugestie a unui oraş „psihic”, a unui spaţiu – deci – omolog Neuroniei.

Toate converg către Acţiunea interioară. De ici, de colo, din ce-am spus pînă aici, s-a putut deja deduce că Vlasie înţelege poezia ca pe o explorare a psihicului uman, la scara mică a individului ori la cea vastă a realităţii asupra căreia gîndirea se revarsă. Oricum am lua-o, fie că se concentrează asupra fiinţei prin răsfrîngere în sine, fie că priveşte lumea ca expansiune „neu- ronală”, e vorba tot despre o cercetare poematică – o „acţiune” – asupra „interiorităţii”, definită restrictiv sau ca extensie universală. Interesante, semnificative sînt şi titlurile alese ale celorlalte cărţi ale autorului. El se ocupă – vasăzică – de raporturile dintre

Poezie şi psihic.

Din Strategia de a moşteni nebuni cinstiţi sau ridicarea la putere e de reţinut jumătatea a doua ca figură a intensificării (prima, Strategia…, e titlul unui articol de atitudine politico- morală, în contextul postcomunismului incipient).

Iar Ştiinţa apropierii de viitor reia, într-o nouă formulare incitantă, ideea preluării controlului asupra scurgerii timpului…

Poezie, psihic, psihologie, cibernetică

Relaţia dintre poezie şi psihic, psihologie, cibernetică a fost esenţială în constituirea universului lui Călin Vlasie.

Primele sale notaţii eseistice şi de jurnal, culese în Poezie şi psihic, îl înfăţişează ca pe un adolescent pasionat de lecturi şi pătruns de timpuriu de vocaţia sa scriitoricească. Încă elev de liceu, apoi în anul în care-şi amînă opţiunea pentru o anume specializare universitară, chiar şi în perioada în care lucrează într-o… mină, fireşte că şi în vara în care se pregăteşte pentru admiterea la facultate (la… Păcala, satul bunicilor materni – ce toponim!) citeşte enorm, şi nu doar poezie şi proză, ci şi teorie literară, filozofie, sociologie, psihologie. Îşi notează nume de autori şi titluri de cărţi, colecţionează citate. Scrie versuri, face planuri de publicare şi, nemulţumit de poezia perioadei, are gîn- duri îndrăzneţe despre cum ar trebui să evolueze limbajele genului. La 18, 19, 20 de ani e încă în faza precocităţii imature, dar are o bună bază, beneficiar şi al unei bune şcoli (liceul piteştean

„Ion C. Brătianu”, denumire suspendată în perioada comunistă, reluată în 1990; prestigiul absolventului de altădată Ion Barbu îl va fi impresionat pe junele urmaş…). După ce debutase cu versuri în revista liceului şi fusese publicat, ca elev, şi în Argeş, îi apar cîteva poeme, la 20 de ani, în pragul studenţiei, în revista bucu- reşteană Luceafărul, unde numele îi este cules… Vasile în loc de Vlasie! Proiectează un volum de versuri, Mişcarea împietrită, altădată preia din Shakespeare un titlu, Croncăneli, pentru un text pe care-l vede extins într-o carte întreagă.

Reflexivitatea intensă, intelectuală şi poetică, îl face să dea atenţie şi psihologiei. Un mic episod de ciocnire cu sistemul de supraveghere al regimului, soldat cu o reţinere şi cu un inte- rogatoriu (detalii în Ion Toma Ionescu, Dosarul „Albaştrii”. Fenomenul Piteşti 1971, Editura Paralela 45, 2011), poate şi cu- noaşterea mediului muncitoresc îi trezesc atenţia faţă de con- textele sociale şi politice pe care adolescenţii le ignoră de obicei. Cu oarecari date de personalitate, în virtutea şi a acumulărilor culturale, plus primele experienţe mai aspre la contactul cu as- perităţile realităţii imediate, se va îndrepta nu către studiile filo- logice, ci înspre zona conexă a disciplinelor socio-umane. Alege psihologia, care se studia, în Universitatea din Bucureşti, la secţia de Pedagogie a Facultăţii de Filozofie.

Intuise de mai demult legăturile poeziei cu interioritatea, nu la modul patetic, tipic adolescentin, ci ca asumare profundă a gîn- dirii şi a simţirii, procese complexe, pe care discursivitatea plată nu le poate descrie, dar limbajele mai sofisticate le pot aproxima. În facultate, pe măsură ce se profesionalizează, are revelaţia sis- tematicii psihicului. Oamenii obişnuiţi cred că domeniul se ocupă cu vagul sentimentelor şi iau act doar de speculaţiile mai mult ori mai puţin picante pe marginea unor situaţii de viaţă, de familie, de cuplu ş.a.m.d. Cibernetica, informatica s-ar afla la polul opus, ştiinţific, al acţiunii logice, mecanice. De fapt, psihologia ajunge la varietatea nesfîrşită a cazuisticii pornind de la sistematica funcţionării cerebrale. Percepem gîndirea şi simţirea ca produse ale subiectivităţii proprii, însă ele se sprijină pe o „infrastructură” de o rigoare inginerească. Nu e un secret, însă nici un loc comun faptul că la calculatoare am ajuns pornind de la modelul psi- hicului uman, de la perfecta organizare a creierului şi a reţelei nervoase. Psihologia și cibernetica nu sînt – deci – opuse, dimpo- trivă: sînt îngemănate. Cucerit de noua lume la care are acces, studentul îi sesizează şi potenţialul de expresivitate literară: lexicul şi semantica viitoarei sale profesiuni permit cultivarea de subtile ambiguităţi, cu mari resurse de sugestie vizionară. Va scrie versuri din ce în ce mai „psihice”, mai „neuronale”, transpunînd termino- logia meseriei în enunţuri misterioase şi aplicînd gîndirii raţionale distorsiuni de cunoscător al mecanismelor şi al devianţelor cerebrale.

Între timp se angrenează energic în tînăra mişcare literară bucureşteană şi naţională. Face parte din nucleul de studenţi de la Filozofie care, alături de cel de la Litere, fondează Cenaclul de Luni. Participă cu toţii la cea mai amplă şi mai radicală mişcare reformatoare din literatura română, de la avangardele istorice încoace. E solidar cu orientarea noii poezii postmoderne către concreteţea realului, precum şi cu verticalitatea ei morală şi po- litică. Pe de altă parte, continuă să-şi construiască viziunea „neuronală”, în versuri care reuşesc să împletească din ce în ce mai eficient rigoarea psiho-cibernetică şi ambiguitatea stranie, periculos de aproape de indescifrabil, cu intense efecte de sugestie poetică.

Absolvent în 1978, psiho-pedagogul Călin Vlasie se va specia- liza în logopedie, în corectarea defectelor de vorbire, native ori dobîndite. Plonjează astfel în sistematica limbajului, a distorsiu- nilor generate de devianţele psihicului, şi intervine în mecanismele mentale prin intermediul vorbirii exersate cu pacienţii. Rămîne o vreme în Bucureşti, de unde face naveta la Snagov, la o şcoală ajutătoare şi la un centru logopedic pentru elevi, după care se re- trage la Piteşti, unde va lucra aproape un deceniu, pînă la căderea regimului comunist, la Spitalul de psihiatrie şi la un laborator de sănătate mintală, cu statut de policlinică. În paralel cu cele două angajamente, îşi practică meseria şi în regim privat, neoficial, la solicitare. E foarte performant, e căutat, are drept de diagnosti- care şi parafă, asemeni medicilor.

E perioada în care, refugiat în celălalt plan al existenţei sale, scrie în continuare poezie, avansînd ameţitor în explorarea cu instrumente literar-„neuronale” a psihicului uman şi a realităţii lumii văzute ca univers organizat pe principiile funcţionării ce- rebrale, „cibernetice”. Descoperă expresivităţi şi ambiguităţi fas- cinante. Densifică mereu materia în poeme tot mai încifrate, tot mai sofisticat codificate. Se „consumă” el însuşi psihic, atît în practica logopedică, foarte solicitantă pe termen lung, înnebuni- toare, cît şi în elaboraţia poetică omoloagă. Către finele anilor ’80 are un sentiment de epuizare şi decide să abandoneze scrisul. Intuieşte – în fond – că realitatea fantasmatică pe care a construit-o în limbaj, în omologie cu cea a psihismului frecventat profesional, nu mai are nevoie de adaosuri. „Acţiunea interioară” de cartogra- fiere în „laboratorul” propriu a „Neuroniei” mentale şi universale, de „recompunere a zilei” prin teleportarea „în viitor” şi într-„un timp de vis”, a ajuns la capăt. Poetul şi-a încheiat „opera com- pletă”.

Foarte curînd, a doua zi după căderea regimului comunist, pe 23 decembrie 1989, îşi dă demisia şi din slujbele logopedice. Rugat să nu întrerupă recuperarea pacienţilor, va mai lucra pînă în toamna lui 1990, dar se transferase încă din ianuarie la Argeş, revenind în lumea publicisticii culturale, de fapt demarînd într-o nouă carieră, într-o nouă viaţă. Împreună cu echipa redacţională, transformă revista, în ianuarie 1991, în Calende, reluînd firul vechii publicaţii omonime (dar cu „K”: Kalende) editate în 1928-1929, acolo, la Piteşti, de Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi Tudor Şoimaru. În acelaşi an fondează Editura Calende. Administraţia e a Consiliului Judeţean, care impune „autofinanţarea”. Încearcă în 1992 şi cu un cotidian, Informaţia Piteştiului. În iunie 1993 fondează prima sa întreprindere privată, Editura Vlasie. A doua se va numi Didactica nova. Pentru ca în octombrie 1994 să pornească la drum Paralela 45, din care avea să facă timp de aproape 23 de ani, pînă în septembrie 2017, o instituţie culturală şi educaţională majoră, construcţie – încă o dată – „psiho-pedagogică” şi „neuronal-cibernetică”, de intervenţie

„logopedică” în societate, în istorie. Aventură reluată recent cu Cartea Românească şi Cartea Românească Educaţional…

Harta „Neuroniei”

Colegul de cenaclu, criticul congener, redactorul „I. Bogdan” de la Litera, camaradul de mari campanii literare, culturale şi etice, prietenul vechi – şi care-şi declară sub jurămînt obiectivi- tatea! – i-a însoţit lui Călin Vlasie, de la începuturi, poezia, de la primele schiţe cartografice şi pînă la harta completă a „Neuroniei”. În continuare – comentariile care s-au adunat de-a lungul a peste două decenii.

Cea mai veche: o notă de semnalare a mini-plachetei Neuronia, alături de – similară – Căutarea căutării a lui Liviu Antonesei, supliment al revistei Opinia studenţescă. În mapele cu dactilo- grame îngălbenite s-au păstrat două versiuni, una mai extinsă, cealaltă cu ultimele trei fraze tăiate, probabil în redacţia Con- temporanului, care a publicat nota în 1981. (Aici – menţinute, între paranteze drepte.)

Suplimente de poezie

Se răspîndeşte buna iniţiativă de publicare în revistele li- terare şi culturale a unor suplimente de poezie. Detaşate din reviste şi reduse la format de carte, aceste suplimente devin mici plachete care dau seamă de vocea cîte unui poet.

În ultimele luni, au apărut astfel numărul din Biblioteca Opinia consacrat de revista ieşeană Opinia studenţească lui Liviu Antonesei (Căutarea căutării) şi cel din Meşterul Manole, suplimentul revistei piteştene Argeş, consacrat lui Călin Vlasie (Neuronia). Rostul acestor plachete, în condiţiile în care concursurile de debut ale editurilor pre- miază un număr limitat şi deocamdată insuficient de vo- lume, devine cît se poate de semnificativ. Mici debuturi sui generis, cele două plachete despre care e vorba aici validează excelenta iniţiativă a celor două reviste prin va- loarea poeţilor prezentaţi. Liviu Antonesei şi Călin Vlasie sînt nume deja cunoscute, publicaţi în ultimii ani prin reviste şi remarcaţi în contextul „promoţiei” poetice care se afirmă în ultimii ani la noi. [Coincidenţa face ca poezia celor doi să ilustreze – fiecare într-un mod personal şi ori- ginal – direcţia lirismului elaborat, conceptualizat, care caută profunzimea dincolo de epiderma lucrurilor, desco- perind-o în lumea fascinantă a micro sau macrocosmosului ori în cea epurată a ideii. Liviu Antonesei şi Călin Vlasie sînt de pe acum poeţi formaţi, de valoare, anunţîndu-se ca personalităţi extrem de interesante. Iniţiativa prezentării lor în suplimentele revistelor Opinia studenţească şi Argeş e, s-o spunem încă o dată, excelentă.]

(Contemporanul, nr. 49/ 1981, p. 2)

S-a păstrat în dactilogramă şi o notă de prezentare doar a Neuroniei, cu o frază suplimentară de caracterizare. Publicată? Nepublicată?

Meşterul Manole – nr. 2 (Argeş, nr. 3/ 1981)

După apariţia în revista ieşeană Opinia studenţească a numărului din Biblioteca Opinia dedicat lui Liviu Antonesei, unui alt poet de valoare deosebită şi al cărui debut editorial întîrzie încă – l-am numit pe Călin Vlasie – i se oferă posibilitatea unui „debut” în suplimentul Meşterul Manole pe care îl publică acum revista Argeş. Suplimen- tul e în fapt o mică plachetă intitulată Neuronia, suficientă pentru a da imaginea unei formule poetice originale şi edificatoare în ceea ce priveşte posibilităţile poetului. Ex- trem-conceptualizată, poezia lui Călin Vlasie caută lirismul despuiat de ornamente al esenţelor celulare, instaurînd un univers straniu prin aspectul de spaţiu epurat, de planetă necunoscută. În chip de postfaţă, placheta oferă şi o pre- zentare a poetului semnată de Nicolae Manolescu.

Excelentă această iniţiativă a revistei Argeş, care găseşte în ideea suplimentului un mod de a susţine talentul poetic autentic.

A urmat capitolul dedicat lui Călin Vlasie în cartea în care i-am analizat, în 1984-1985, pe congenerii mei poeţi. Predată în 1985 Editurii Eminescu, în urma unei înţelegeri prealabile, care n-a fost – însă – respectată. Am publicat-o 20 de ani mai tîrziu, cu titlul Flashback 1985. Începuturile „noii poezii”.

În acelaşi an 1985 am propus textul revistei Viaţa Românească, transformat într-o cronică la Laborator spaţial. „Compactasem” capitolul din cartea mea prin transcrierea versurilor în conti- nuare, despărţite prin bare înclinate, tăiasem cîteva citate şi făcu- sem minimele retuşuri şi adaosuri necesare: un anunţ, la început, al volumului respectiv, încă nepublicat cînd scrisesem capitolul doar despre Neuronia, şi un ultim paragraf despre ciclurile noi din Laborator…

A existat o mică poveste a articolului, reprezentativă – aş zice – pentru epocă. Sîntem în 1985. Aveam pe-atunci o bună colaborare cu Viaţa Românească, mai exact cu Ioanichie Olteanu, redactorul-şef, fost „cerchist” sibian, sensibil la scriiturile literare, critice, eseistice mai sofisticate, livreşti, „cultivate”, de unde linia elevată a revistei, peste media presei culturale din epocă. Duceam la redacţie articole pe care le primea şi le publica fără obiecţii, tratîndu-mă elegant, ca-ntre doi domni, chiar dacă nu eram pe-atunci decît un foarte tînăr critic în curs de afirmare. Mi s-a părut la un moment dat că pot îndrăzni mai mult şi i-am dus două texte mai ample, numerotate cu cifre romane, deci anticipînd o serie. Tema: afirmarea „noii generaţii” a perioadei, căreia-i aparţi- neam. Primul era consacrat prozatorilor, al doilea – poeţilor. Aveau structuri similare: se deschideau cu cîte un mini-eseu in- troductiv, de prezentare generală a fenomenului, cu trăsături caracteristice şi cu nume ilustrative din cele două genuri, şi continuau cu cîte două secvenţe aplicate, cronici la cărţi recente de Cristian Teodorescu şi Sorin Preda, respectiv de Călin Vlasie şi de Alexandru Muşina. Spre surprinderea mea, am aflat că o autoare din redacţie a avut o reacţie de „gelozie” generaţionistă şi s-a opus publicării. Stînjenit, Ioanichie Olteanu mi-a spus că sînt unele probleme şi că articolele mele vor întîrzia. Au apărut „pe bucăţi” şi la intervale de cîteva luni, încît să nu mai fie percepti- bilă coerenţa fenomenului pe care-l descriam. Secvenţele despre Teodorescu, Preda şi Muşina au apărut în ianuarie, august, respectiv octombrie 1986. Cea despre Vlasie… n-am mai putut căuta acum în colecţia revistei. Oricum, am regăsit dactilograma, în care am reintrodus citatele pe care le eliminasem pentru „eco- nomisirea spaţiului” (şi le-am lăsat reproduse în continuare, cu bare oblice).

Textul e precedat de profilul sintetic din prima parte a cărţii mele (cu siguranţă scris după ce compusesem capitolul analitic, căci în profil e menţionat Laboratorul…).

Călin Vlasie (Neuronia, plachetă-supliment al revistei Argeş, nr. 3, 1981 (Meşterul Manole 2); Neuronia, grupaj în Caietul debutanţilor 1980. 1981, p. 205-222; Laborator spaţial, Editura Albatros, 1984). Concurent la titlul de cel mai dificil poet al generaţiei. Poezie ciudată, încifrată, cu aspect ermetizant, dezvoltînd imaginea unei lumi noi, cu totul neobişnuite. Perspectiva asupra ei are ceva dintr-o cercetare a spaţiului celular, unde biologicul şi abstractul se întîlnesc. „Neuronia”, într-adevăr. Viziuni ale acestei lumi noi, populate de personaje tot atît de stranii, cînd groteşti, cînd fantasmatice. Se merge astfel către parodia mitologiilor clasice, instituindu-se totodată o viziune mi- tologică proprie, abstractă, un simţ mitologic de nuanţă ludică, potrivit noului spaţiu al poeziei. Voluptate a in- venţiei onomastice. În general, limbaj parcă necunoscut, cu lexic şi sintaxă aparte. Inserţie de neologisme ştiin- ţifice, alteori cuvinte obţinute prin abateri de la formele standard. Versuri foarte scurte, care „îngustează” raza na- raţiunilor ticluite. Tendinţă de concentrare, de cristalizare în imagini conceptuale de mare şoc, „magnitudini” poetice, cum se intitulează o secţiune a Laboratorului.

(text din 1985, publicat în Flashback 1985. Începuturile

„noii poezii”, Editura Paralela 45, 2005, p. 163; reluat în

„Generaţionismul” literar. Concepte, istorie, mărturii,

Editura Paralela 45, 2016, p. 216)

În Neuronia

Un poet foarte bun e Călin Vlasie, autor al volumului Laboratorul, titlu transformat printr-o neinspirată ope- raţiune redacţională în Laborator spaţial (sic!) (Editura Albatros, 1984) şi dublat şi mai neinspirat cu subtitlul poeme S.F. (sic!)! Debutant, Călin Vlasie nu e şi un înce- pător: apăruse cu un grupaj în Caietul debutanţilor 1980. 1981 (Editura Albatros, 1983, p. 205-222) şi, mai înainte, cu o plachetă-pliant, supliment al revistei Argeş (nr. 3/1981, 8 p., cu o prezentare de Nicolae Manolescu). Amîndouă selecţiile purtau titlul Neuronia, toate cele zece poeme din Caietul debutanţilor numărîndu-se printre cele şaisprezece ale plachetei. Parte dintre ele sînt reluate în primul ciclu din Laboratorul, Recompunerea zilei. Le analizez pe toate la un loc.

Călin Vlasie concurează la titlul de cel mai dificil poet al generaţiei ’80. Atras de concepte şi abstracţiuni, de miste- rele „psihicului” (vezi şi ideile poetului despre „psihicul nou” – în serialul Poezie şi psihic din revista Argeş), Vlasie scrie o poezie ciudată, încinfrată, cu aspect ermetizant, dezvoltînd imaginea unei lumi noi, cu totul neobişnuite. Nu întîmplător motto-ul Laboratorului este: „Aceste lu- cruri există pentru că ele sînt imaginare” (A. France). Raportul e – de fapt – invers decît în poezia tipic ermetică: nu avem de-a face cu un limbaj care să trimită la o rea- litate secundă, paralelă celei cunoscute, ci cu impactul unei realităţi „noi” asupra limbajului, adaptat – atît cît este posibil – pentru a exprima lucruri nemaiexprimate. Atitu- dinea generală poate fi apropiată de a vizionarilor gen Stelaru, „predestinaţi” să vadă „nevăzutul” şi să simtă „supraomeneşte”. Un fel de poem prefaţator ne pune în temă: „Cîntă Tu… cu orga ta de/ cromozomi! a venit/ noaptea, o himeneu/ himeneu; ce mutră/ va face mîine specia./ La drept vorbind pe/ mundusstrasse sînt/ cîntări panice; în/ Bahamas s-au dus/ mundulezul şi munduleza/ să asculte o pastorală./ O pastorală-document/ care mă face să casc./ Cîntă Tu cu organita,/ imperceptibilule,/ ce mutră specială/ mîine!” (Cîntă Tu!). Avem în faţă o invocaţie a poeziei, a poetului-cîntăreţ sau a unei trans- cendenţe nenumite („Tu”), dacă nu cumva cele trei vor fi fiind una şi aceeaşi. Invocaţie stranie, folosind parcă un limbaj necunoscut, cu lexic şi sintaxă aparte, punînd în valoare o perspectivă cu totul specială asupra lucrurilor: realitatea e privită dinăuntrul spaţiului celular, de acolo unde biologicul şi abstractul se întîlnesc, în „Neuronia”, unde biologia se apropie – de astă-dată – da! – de viziunile S.F. („orga ta de/ cromozomi”); iar această poziţie per- mite – în al doilea rînd – o atitudine sarcastică faţă de lume, ironizată şi maimuţărită prin cuvinte inventate, savant-parodice, hilare („mundusstrasse”, „mundulezul” şi „munduleza”). Poemul e construit atent, cercul invocaţiei închizîndu-se (cu jocul de cuvinte dintre finalul primei secvenţe – „ce mutră/ va face mîine specia” – şi finalul ultimeia – „ce mutră specială/ mîine!”).

Celelalte poeme dezvoltă viziunea. Percepţia infinitului mic dezvăluie acolo realităţi halucinante, extrapolate apoi şi la realitatea de la scara 1/1, devenită astfel – la rîndul ei – halucinantă: „Auzi tu neuronii cum se trezesc?/ Este patru dimineaţa./ Stelele au plecat dar creierul/ mai tare străluceşte./ Stranii iluminări ale caselor/ maşinilor, co- pacilor/ aparatelor dau acestei/ dimineţi forma unui imens/ craniu îndesat cu milioane/ de cifre de wolfram” (din Wolfram). Neuronii sînt celule nervoase; dar dacă Neuronia e un ţinut imaginar, atunci „neuronii” ar putea fi locuitorii lui, nişte fiinţe! Se vede bine, şi aici, preferinţa lui Vlasie pentru cuvintele stranii, neologisme ştiinţifice, asociate în căutarea unei noi muzicalităţi. Exemple se pot extrage mai de peste tot: „Sînt atîtea ecuaţii roşii care/ vor plesni în această/ cupolă cu heliu!” (Ibid.); „Planete mici de wolfram./ Incerte şi contradictorii/ ondulaţii” (Recom- punerea zilei); etc.

Acest aspect ştiinţific şi tehnologic nu-l împiedică pe Călin Vlasie să fie şi să rămînă – totuşi – un poet barbian! Ver- surile sale testează capacitatea unor zone noi de limbaj de a concentra expresivitate şi sens, de a acumula tensiune a trăirii şi de a permite „implozia” revelaţiei poetice. O nouă structură a lumii i se înfăţişează („Este o eră pe care a mea/ imagerie o dezvoltă cam/ în acelaţi timp cu prima/ cîntare a eprubetelor/ gînditoare” – din Meliopag şi geneticienii) şi încearcă să inventeze o poezie pe măsura acestei structuri, o poezie ca o ştiinţă „astronomică”:

„Astronomia este o ştiinţă a/ metaforelor; din combinări/ de lentile se proiectează/ versul. Nu forma-i veche ci/ principiul dezintegrării/ dogmei aerului” (din Physester). Percepţia  însăşi  este  modificată  în  noua  formă  – „neuronică” – a lumii: „A existat cîndva un eu sedus/ pe psihia unei dimineţi/ cînd tot ce atingea/ urlet şi dureri devenea./ Ne chemau voci precise şi/ fără gravitaţie./ Vezi: simţul ireal al unui/ radio, al unui arici/ luminos./ Cînd frunze începură să dea/ soluţii zilei, din nou/ imaginam viaţa” (din A venit trecutul). S-ar putea compara – îmi închipui – asemenea versuri cu încercările celor ce au tra- versat situaţii limită (experimente paraştiinţifice şi para- psihologice, de pildă) de a comunica mai apoi ce au simţit şi au văzut¹.

„Era” din viziunile poeziei lui Vlasie cere şi o altă privire, mai acută, care să pătrundă pînă la structurile de adîncime, abstracte în fond: „Gîndesc: uneori spirite ies din/ forma zăpezilor şi ne descriu/ viitorul, dar limpede-i doar/ ochiul ce nu se poate lipi/ de lucruri” (din Imn imun).

Cu aceste idei şi mijloace, Călin Vlasie porneşte la mo- delarea unei noi spiritualităţi. Inventează personaje şi le mitologizează, populînd cu ele spaţiul straniu pe care l-a descoperit, plasîndu-le în centrul unor înscenări fante- ziste, cu care fiinţele umane obişnuite nu s-ar fi potrivit.

„Onomathopeon: «sînt atît de bogat/ atît de puternic atît de/ falnic, atît de iubitor, atît de,/ onomathopeonii mă divinizează,/ ce bine-i în peştera mea/ ce involuţie în peş- tera ta!»/ Satyrul: «lasă apoftegmele, schimbă/ regia şi religia, lasă atomuri/ şi noţionuri şi uită-te la noi/ cei zgri- buliţi şi pitici/ cum înotăm în unturi şi clei/ pe Strada Mare dintr-un orăşel/ obscur…»” (din Megalopsihie). Mai apar în Neuronia Satyrul Blasios şi iubita lui, Nymphalida (în¹ Spune ceva – cred – şi faptul că autorul e de profesie psiholog recuperator defectolog (cu un studiu publicat în Probleme de defectologie, vol. XI, colectiv, Editura didactică şi pedagogică, 1984). (Notă 1984)

Domnul Mecanic), o mulţime de „logi” (în A venit tre- cutul), indefinitul Legurpo (în Imaginînd neliniştea), Goolifern din Wydkul şi nympha Rodopsina (în Rodopsina), Meliopag din Meliopageea (în Meliopag şi geneticienii), Heemy harpista (în Harpă în relief). Toate aceste per- sonaje închipuie – pe de o parte – o parodie a mitologiilor clasice, dar instituie – totodată – o viziune mitologică proprie, abstractă, un sens mitologic de nuanţă ludică („în locul mitologiei/ simţul mitologic”, spune poetul – în Recompunerea zilei). Absurdă, noua „mitologie” capătă şi o nuanţă tragică, datorită gravităţii sacerdotale, ini- ţiatice cu care e desfăşurat jocul. Se exprimă astfel, parcă, sarcasmul unei deziluzionate dorinţe de „altceva”. Vezi, spre exemplu, istoria din Rodopsina, unde îndrăgostitul se transformă, ca în vechile poveşti: „Goolifern din Wydkul a iubit-o/ pe nympha Rodopsina/ preschimbîndu-se într-o/ sticlă cu pepsi./ Pe cînd acidul îi intra în/ pîntece, Rodopsina a văzut/ lîngă chioşc sandalele lui/ de plastic şi a înne- bunit./ Ah, zadarnic îi cîntă poetul/ din lyră că totul n-a fost/ decît o animaţie ireală!/ Iar Goolifern schilodul zeu/ nu a realizat nimic din/ această tristă experienţă”. Cu alt limbaj şi altă figuraţie, poezia are un ton baladesc şi am putea vedea în ea, fără să exagerăm prea mult, o nouă

„resurecţie a baladei”, una simetric răsturnată faţă de cea a „cerchiştilor” sibieni. Lumea din poezia lui Vlasie îşi făureşte, altfel spus, propriile poveşti, în care „epicul” e pulverizat şi absurd, ascultător de corenţe necunoscute. Un foarte bun poem de dragoste (dragoste abstractă şi ea, spiritualizată) e traversat de silueta Demonassei, proiecţie a unei „experienţe ciudate”: „Erau seri de iarnă./ Stăteam întins pe pat în camera/ mea, obosit, cu totul obosit/ de groasa claritate a unui/ trecut cer luminos./ Singur./ Pri- vind cum pulsau protozoare/ gălbui înspre tavan ca/ acele unui ceasornic umed./ A fost real, o experienţă ciudată./ Prin pasta gălbuie ah o vedeam/ pe Demonassa ridicîndu-se/ 

lin şi pulverizînd în/ strîmtul eter al camerei/ imagini mişcătoare care/ colorau al meu psih./ O, ce bisturiu ingenios celofanul/ acoperea neonul vizionar/ tăind acele părţi moi/ ale imaginaţiei mele!/ A fost real, o experienţă ciudată./ Mi-am dat seama că ea stătea/ acolo sus undeva, plutind,/ moale, uşor, confortabil,/ într-o nacelă transpa- rentă/ ca scumpul zîmbet al Giocondinei/ între paznici de sticlă./ Frumosul ei corp rămăsese pe colţul/ ferestrei – vitraliu electric/ inflamînd al meu ochi eretic./ A fost real, o experienţă ciudată.// ***// Tîrziu, tîrziu domnişoara psiholog/ îşi împacheta în pudrieră/ limbul de păr blond/ şi tîra al meu psih/ spre clapele/ joase/ de pian/ deza- cordat/ ale scării” (Demonassa).

Cele două cicluri care completează Laboratorul lui Vlasie, Magnitudini şi Plantaţia Saal, sînt – în ordine inversă – expresia unei treptate condensări a limbajului în acelaşi spaţiu poetic. Magnitudinile au aspectul unor concentrate de sens, reduse la un singur enunţ, percutant, vorbind despre o ciudată concreteţe: „cădeau/ embrioni/ din cer/ pe/ case/ pe/ străzi/ pe/ maşini./ umbre” (p. 26);

„tot/ ce/ atingeam/ se/ prefăcea-n/ irealitate” (p. 30);

„poate/ şi/ luna/ chiar/ luna/ e/ un/ virus/ injectaţi-mă!” (p. 43). Şi din alte „magnitutidini”, nu toate la aceeaşi cotă de intensitate, se pot desprinde momente de fericit impact între cuvinte, în nota poeziei din Neuronia: „noctar raţional” (p. 29), „lupi diamantini” (p. 36), „putredul zgo- mot” (p. 37), „numere pustii” (p. 39), „lună suprainte- lectuală” (p. 49). În sfîrşit, Plantaţia Saal pare un stadiu intermediar al condensării poeziei, îndreptate acum asupra unui alt topos de speţa celor pomenite mai înainte: un spaţiu suprareal, aflat „pe strada mea/ la marginea/ tuturor structurilor” (p. 59), unde îţi poţi imagina că „sîngele/ compus ar fi din litere” (p. 53). În acest fel neliniştitor şi atrăgător în acelaşi timp se construieşte un univers literar aparte, o „realitate” şi abstractă, şi brutal de concretă.

Numele lui Călin Vlasie trebuie reţinut între ale poeţilor care – cum se spune – contează.

(cronică la Laborator spaţial, pentru Viaţa Românească, 1985, inclusă în O oglindă purtată de-a lungul unui drum, Editura Paralela 45, 2010, p. 218-220; e – de fapt – o formă adăugită a capitolului scris în 1984 pentru cartea mea publicată abia în 2005:

Flashback 1985. Începuturile „noii poezii”, Editura Paralela 45, 2005, p. 320-325; reluat în Începuturile poeziei postmoderne (1977-1985), Editura Paralela 45, 2016, p. 210-217)

Pasul următor: referatul meu despre manuscrisul Întoarcerii în viitor.

Mastrya, Ubqra, Wydkul şi alţii asemenea

Călin Vlasie nu e un necunoscut în literatura română de azi: a publicat mai întîi o plachetă cu versuri în revista Argeş (piteştean fiind) şi apoi a debutat editorial la Albatros (în 1984) cu volumul Laborator spaţial. Poezia sa a fost bine primită: comentîndu-l, Nicolae Manolescu, Nicolae Oprea, Mircea Mihăieş sau Cristian Moraru au văzut în Călin Vlasie un poet adevărat, participant în- dreptăţit la „resurecţia” genului în ultimul deceniu. Iar Laboratorul… a primit premiul pentru poezie al revistei Argeş.

Versurile lui Vlasie, aşezate acum sub genericul Întoarcerea în viitor, ne pun – am impresia – dinaintea unuia dintre cei mai dificili poeţi români de azi, în descendenţa lui Ion Barbu. L-aş apropia, în literatura noastră contemporană, de Sorin Mărculescu şi de Mircea Ciobanu, orfici încifraţi, care-şi proiectează himerele într-un limbaj învăluitor, impenetrabil. Spre deosebire de ei, Vlasie „cedează” în

direcţia plăcerii lecturii, regizînd abstraţiunilor sale lirice un spectacol mai viu, mai „aventuros”, asemănător cu scenariul spectacular al basmelor. Nişte basme ale imaginaţiei abstracte…

Să vedem mai îndeaproapre cum stau lucrurile. Universul poeziei lui Călin Vlasie este – cum poate da de bănuit titlul cărţii – unul pur cerebral: „Neuronia” ar fi un soi de ţinut al ficţiunii abstracte, unde regula o dau conexiunile psihosomatice şi procesele de „cibernetică” mentală. Cu un asemenea aspect straniu, aproape sciene-fiction, poetul a avut ideea de a „popula” această lume cu fel de fel de fiinţe utopice. În acest punct se produce preluarea structu- rilor basmului: aşa apar în scenă Mastrya, Ubqra, Wydkul, Sinvuacumtec, Şitanana Alber, Afres, Ungmar din Ro, Kanely Sivla, Liujatnia Guaruma şi alţii asemenea, compunînd o originală „mitologie” sui generis şi oferind posibilitatea ticluirii unor situaţii „epice” şi „descriptive”.

„Neuronia” devine astfel o lume bogată, fantastică, guver- nată de legi proprii, pe cît de stranie, pe atît de expresivă: aici se cîntă „dintr-un vartrav” şi pot fi întîlniţi „gnomi falerbi fizicieni/ cherubini merbilieri/ argoshieni: aproape/

20 de mii de cosmonauţi” sau „tricospera balvorul/ benzelimfa uleretti”. Efectele de stranietate sînt urmărite nu doar în plan onomastic şi lexical, ci şi la alte nivele, mergînd pînă la acela eufonic, unde o tehnică aliterativă proprie poate da rezultate precum: „Vezi Afres cum din far ies/ rafale de fraze?” şi „tăcere şi rătăcire/ pasageri şi spasme/ recife şi cifruri/ val şi convalescenţă/ visuri şi provizii/ lauri şi aură/ nave şi caverne/ somn şi omnipotenţă/ nisip şi monism/ umbră şi sumbru/ pustie şi acustică” (s.m.). E în toate aceste procedee de insolitare poetică o „nebunie a combinărilor”, cum se spune într-un vers. Personajele sus-numite ar putea aminti de Struţocămila şi ceilalţi hibrizi ciudaţi din Istoria ieroglifică a lui Cantemir, de caii cu nume multiconsonantice din Gulliverul

lui Swift ori – din literatura noastră actuală – de animalele fictive din poezia lui Florin Mugur (vezi volumele Aproape noiembrie şi Portretul unui necunoscut), prin care s-ar putea face o legătură cu bestiariile fantastice medievale. În aceeaşi ordine de idei, trebuie remarcată structura cărţii lui Vlasie, împărţită – precum romanele vechi – în

„capuri” (capitole, adică!). Afişînd caracterul fantasmatic, imaginar al acestei lumi „neuronice” (acolo „idolii/ se vede bine nu au fiinţă/ nu au fiinţă nu au fiinţă”, căci limbajul folosit nu are referenţialitate: „Sînt verbe în care nu te poţi reflecta”…), poetul dezvoltă – spuneam – scenarii ca de basm, precum cel despre cei opt inorogi (Capul 3), despre Ungmar (Capul 4) sau despre „bufniţa duşmănoasă” (Capul 6), ca să aleg doar cîteva exemple. Rostul acestei enorme bufonade fictive este de a travesti o excepţională tensiune poetică.

Întoarcerea în viitor a lui Călin Vlasie – poezie de o frapantă originalitate…

(Referat pentru Editura Litera, decembrie 1988; volumul a apărut în 1990; titlu adăugat la publicarea în O oglindă purtată de-a lungul unui drum, Editura Paralela 45,

2010, p. 221-222)

La începutul lui 1991, poetul îi solicită criticului o notă pre- faţatoare la un grupaj de versuri care urma să apară în Calende. Criticul se execută.

O „developare” a realităţii

Subsemnatul se poate lăuda cu privilegiul de a-i fi lui Călin Vlasie deopotrivă cititor, comentator şi editor (la cea de-a doua lui carte, cea mai nouă de pînă acum). Sîntem – pe deasupra – colegi de „generaţie” literară şi amici, nemai- vorbind despre afinităţile dintre manierele noastre de a scrie poezie. Adunîndu-le pe toate, pot pretinde că-i cunosc

versurile mai bine decît oricine. Cînd se vor publica şi cele de prin dosare şi caiete, originalitatea lor va fi şi mai limpede. Deocamdată, recenziile la cele două cărţi l-au prezentat pe Călin Vlasie ca pe un autor interesant dar dificil, abstracţionist cu aspect ermetizant dar aproape imposibil de decriptat. De fapt – şi asta se va vedea pe ansamblul poeziei sale, în coerenţa ei globală – avem de-a face cu o neobişnuită „developare” a realităţii, supuse unui decupaj insolit, cu o aparenţă de gravitate „orfică”, însă (auto)ironic pe dedesubt. Textele lui Vlasie devin – atunci – o ciudată odisee existenţială, ermetică şi ludică în acelaşi timp. Cheia descifrării ei stă într-un titlu: Neuronia (aşa ar fi trebuit să se numească prima carte, într-o variantă mai amplă decît a fost – pînă la urmă – posibil). Căci Călin Vlasie vede realitatea ca pe o structură psihică vastă, ca pe o reţea deasă de „neuroni”, în care vieţile noastre, gîndurile, sentimentele, obsesiile şi visele noastre stau prinse ca insectele într-o plasă de păianjen. Ei bine, va mai trebui să găsim un răspuns la această întrebare: Cine este păianjenul însuşi?!…

(Calende, serie nouă [continuare a revistei Argeş], anul I, nr. 1 (232), ianuarie 1991, p. 5; titlu adăugat acum)

Şi am mai scris un articol aniversar, în 2003, cînd Călin Vlasie împlinea 50 de ani. Un portret – din nou – sintetic, dar mai dez- voltat şi compus din perspectiva altui moment, cu altă perspectivă, după încheierea „operei poetice complete”.

Poetul şi editorul din Psittey, din Neuronia…

Pe 21 mai, poetul şi eseistul Călin Vlasie a împlinit 50 de ani. Aniversare frumoasă, vîrstă rotundă, chiar dacă încă nu „impunătoare” (mai este pînă la sexagenariat, septua- genariat, octogenariat – ce cuvinte teribile!). E – totodată –

un bun prilej de a reflecta asupra destinului neobişnuit al unuia dintre cei mai valoroşi poeţi români de azi.

Fiindcă, deşi e un scriitor de vîrf, deşi a participat la pro- babil cel mai amplu fenomen literar autohton din ulti- mele decenii, acela al lansării „valului” postmodern al anilor ’80-’90, Călin Vlasie e cunoscut astăzi mai ales ca editor, dacă nu cumva – pentru mulţi – exclusiv ca editor. Paralela 45, pe care a fondat-o în 1994, a devenit una dintre cele mai importante case din domeniu, binecunoscută de toată lumea şi apreciată în mod special în mediile literare, intelectuale în genere, pentru puternica sa componentă de susţinere a autorilor contemporani.

Şi totuşi, succesul editorului (la care voi reveni de îndată) nu e suficient pentru a explica alunecarea în umbră a poetului. „De vină” a fost – în primul rînd – factura însăşi a versurilor lui Vlasie: sofisticate, mai degrabă încifrate,

„ezoterice”, deci asumat-„marginale”, ţinînd de zonele mai puţin populare, din care nu se prea aleg „vedetele” genului (cît de „vedete” vor fi fiind ele, de fapt…). În plus, în linia modelului autohton tutelar care este, pentru această categorie de autori, Ion Barbu, Vlasie s-a oprit la un mo- ment dat, nemaiscriind – sau nemaipublicînd – versuri, şi anume atunci cînd construcţia poeticii sale, a formulei retorice, a limbajului foarte original pe care a reuşit să-l

„patenteze” s-a încheiat. Culegerea bilanţieră Acţiunea interioară (1999) a etalat un întreg „univers”, exprimat prin imagini şi concepte personale, ba chiar şi printr-o toponimie de uz propriu, totul petrecîndu-se în oraşul Psittey, în ţinutul Neuronia. Şi mai puţină lume ştie că, după absolvirea Universităţii bucureştene, Vlasie s-a spe- cializat în psihologie şi logopedie, adică – în termeni ge- nerali – în structura psihicului uman. Vasăzică, înclinaţia sa către un anumit tip de conceptualism, către „abisurile conştiinţei”, către contururile fantasmatice ale imaginaţiei se explică pe de o parte prin vocaţia literară, pe de alta prin formaţia profesională, care i-a oferit un unghi special

de contemplare a omului şi a lumii. O lume care nu întîmplător s-a numit – am văzut – Neuronia, după cum la fel de plin de tîlc e faptul că din Piteştiul său de reşe- dinţă a rezultat prin anagramare Psittey-ul, care evocă fonetic psihicul. Cu alte cuvinte, poezia e pentru Călin Vlasie un experiment într-un spaţiu alternativ, „încrifrare” a celui real, transpus – acesta din urmă – într-un fel de reţea „neuronică”, într-un „cod” straniu, cu o neliniştitoare putere fascinatorie. Să mai amintesc şi faptul că rubrica de „însemnări de scriitor” pe care a susţinut-o cîndva în revista Argeş se numea… Poezie şi psihic!

Ce a făcut poetul ca editor, atunci cînd s-a hotărît să treacă de la scrierea cărţilor proprii la publicarea altora, era greu de anticipat. În ultimii ani, Paralela 45 a urcat între primele firme româneşti din domeniu, cu – probabil – cea mai mare producţie din ţară, graţie componentei edu- caţionale, mai exact seriilor de auxiliare şcolare, în special celor de matematică. Puţini colegi de literatură i-au vizi- tat editura la Piteşti (mai frecventate fiind sediile din Braşov pînă mai ieri, apoi din Cluj şi, astăzi, redacţia în continuă extindere din Bucureşti). Drumul merită osteneala: Călin Vlasie a construit acolo, în Piteşti sau în Psittey, un sediu central impresionant, cu patru etaje, ultramodern, elegant, confortabil, care include, la al doilea nivel, tipografia pro- prie, dar şi, la parter, o sală de expoziţii. Peste tot – echi- pamente, soft-uri, personal diversificat, organizare, ca-ntr-un alt fel de reţea „neuronică”, pe care poetul o dirijează ca manager, dar şi ca pe încă un experiment cu oameni, cu limbaje, cu structurile imaginaţiei. E cealaltă operă a sa, în care s-a investit intelectual şi creativ ca puţini sau ca nimeni alţii, pe o piaţă în care mulţi fac afaceri, cîţiva construiesc cultural, dar e un caz rarissim ca un artist să dezvolte o structură instituţională ca pe o operă aflată în omologie structurală cu propriul său scris.

În rest, colegul şi prietenul nostru e un om de afaceri cu picioarele pe pămînt, dovadă că business-ul i-a mers atît

de spectaculos, pînă la anvergura de astăzi. Călin Vlasie este – aşadar – un editor-poet în cu totul şi cu totul alt sens decît acela folosit de obicei, atunci cînd avem în vedere visătoria unora sau altora. Aventura Paralelei 45 va con- tinua, cu siguranţă. Şi a Neuroniei, oare?…

(Observator cultural, anul IV, nr. 170, 27 mai-2 iunie 2003, p. 14; reluat în O oglindă purtată de-a lungul unui drum, Editura Paralela 45, 2010, p. 222-224)

Cum am spus deja, au survenit mai de curînd un nou sfîrşit de etapă şi un nou start: în toamna lui 2017 Călin Vlasie a lăsat în urmă aventura Paralelei 45; dar noua formulă Cartea Românească/ Cartea Românească Educaţional a pornit deja la drum!

Punct terminus: „Psittey”

N-am comentat pînă acum epilogul operei poetice a lui Călin Vlasie: ciclul de XI „scrisori” intitulat Psittey, care închide volu- mul din 1993. Toponimul apăruse pentru prima oară în Întoarcerea în viitor şi revenise într-un poem din Timpul de vis. Devenea acum punctul terminus al cartografierii, mărind imaginea „straniei urbe” la proporţii de spaţiu-parabolă. Piteştiul real, despre care autorul spune într-o notă de subsol că nu trebuie dedus prin anagramare din Psittey, „cum au crezut de-a lungul anilor criticii mei”, e un melanj între lumea reală şi cea psihică, de astă dată în stadiul ultim al „nebuniei”, după ce povestea a fost spusă, expe- rienţa a fost trăită şi totul a devenit insuportabil, deci trebuie pus punct. În contextul istoric din 1989, ciclul poate sau trebuie să fie interpretat şi în cheie politică, de exasperată resemnare în faţa ororii totalitare; sau de revoltă?!

Încă din „scrisoarea” I, Psittey-ul e definit ca o „grotă” în care nu mai rezişti, mai poţi doar să-ţi imaginezi şi să scrii: „Numai aşa ar mai putea fi o cale de ieşire din/ această grotă. O grotă ai cărei pereţi sînt/ mari ecrane. Dincolo o viaţă ireală. Neînchi-/ puită.

Te simţi un om de grotă. Nu mai poţi/ rezista în atîta întuneric. Ochii te dor. Ai/ vrea să-i smulgi. E greu să te orbeşti singur./ Dincolo mirajul unor culori. Şi atît. Restul/ imaginaţie. Îţi ima- ginezi o altă viaţă. Nu/ vei trăi-o nicicînd. Urli şi nu te aude nimeni” etc.; „Mai ai încă putere să scrii. Ceva aparent abstract./ Ceva care este doar în capul tău, dumnezeu ştie un-/ de. Scrii pînă nu te mai recunoşti. Halucinant. În/ mod normal tot ceea ce scrii ar trebui să fie un urlet/ profund şi prelung”. Cu o motivaţie disperată: „Îmi imaginez. Asta fac din tot ceea ce aş putea face./ Nu vreau să devin schizofren!”.

În „scrisoarea” II, Psittey-ului îi sînt indicate alternative to- ponimice: „Urbs sau Miezul Lumii”. E „un oraş care se naşte în singurătatea  şi/  haosul  sfîrşitului  de  mileniu”,  populat  de

„psitteyeni”, „un fel de cetăţeni minusculi” ş.a.m.d. O lume în care dai peste „un cerc din ce în ce mai îngust al conştiinţei şi/ o nemaipomenită debandadă a măştilor şi tot mai/ multe voci care nu se văd” (III), dominată de „automate”, de unde următoarea exclamaţie sarcastică: „O, cîte minuni ar putea săvîrşi un dumnezeu-electro-/ nist!” (IV). O realitate halucinantă, teri- fiantă, cînd nu rizibilă, de bufonadă dementă.

Personajul narator nu abdică încă: va scrie „Despre aceeaşi obsesie: o realitate mai puternică/ decît imaginaţia. Imaginaţia – un refugiu al eu-lui./ Realitatea – o capcană a eu-lui”, în ecou auzindu-se un slogan rimat, cu evidentă ţintă politică: „Imagi- naţie – progres/ La al poeţilor congres!”; şi cu o concluzie înălţă- tor-catastrofică: „E o frumuseţe, ce spun, e o nenorocire să ai sim-/ ţul realităţii şi graţia imaginaţiei” (VII).

Diagnostic sumbru: s-a instalat „nebunia”, pînă şi casa e

„delirantă”: „Dar nebunia cine s-o înţeleagă?/ Tinereţea noastră toată-i scufundată/ în nebunie./ Nu poţi fi nici optimist nici pe- simist./ Poţi cel mult visa./ Ca şi smochinul pe care l-am plantat/ cu mîna mea în spatele casei/ delirante” (VIII). În secvenţa următoare sînt pomenite şi „cerurile goale”, şi „patria pe care n-o mai/ înţeleg”; dar şi vechea aspiraţie către „un psihic nou”, căci

„Fiecare loc poate deveni un psihocentru” (IX).

Pentru ca în ultima „scrisoare”, XI, să regăsim, într-o figu- raţie a extincţiei, şi ideea de sfîrşit al operaţiunii, al vieţii şi al scrisului, dar şi continuitatea implacabilă, chiar şi în absenţa su- biectului uman, a universului „pulsatil” modelat în limbajul poetic:

„Eram obosiţi – o generaţie obosită./ «Ce se întîmplă, doctore?»/ Aveam sentimentul că sîntem proiectaţi/ dintr-o uriaşă maşină a salvării/ răsturnată într-o intersecţie/ pustie./ Dedesubt girofarul pulsînd ca un soare/ lent!”…

Ultime (aici) pasaje din Poezie şi psihic

şi din Ştiinţa apropierii de viitor

„1. Perspectivele pe care le creează psihologia şi cibernetica pentru poezie ar putea spulbera multe dogme şi deschide căi noi de înţelegere a fenomenului poetic.

Evoluţia poeziei este deopotrivă dependentă atît de propria sa dinamică internă, cît şi de evoluţia psihismului uman (onto- şi filogenetic) şi de progresele tehnico-ştiinţifice.” (primul „verset” din Poezie şi psihic, p. 83)

„Limbajul capătă forţă numai dacă pătrunde mereu în sub- stanţa afectivă şi motivaţională. Există o reversibilitate continuă.

«Poetic» este un adjectiv mai întîi al fiinţei. Poezia are legile ei, care derivă din legile generale ale psihicului. Limbajul (bun sau rău, nou sau vetust) îţi creează iluzia că poezia se produce undeva în afara dinamicii psihice. Treapta rudimentară a poeziei, versificaţia, este deseori confundată cu expresia interioară a poeziei. […] Poezia nu este chiar atît de inefabilă şi inexprimabilă cum ne- a încuiat minţile o anumită estetică. Cu cît avem capacitatea să explicăm mai coerent psihicul uman, cu atît mai precis ne putem explica poezia. Logica poeziei trebuie căutată în logica psihismului reactiv. Indiferent de gradul de experimentalism poetic” (Ştiinţa apropierii de viitor, p. 51-52)

(Din cele două cărţi, dar şi direct de la sursă, de la autorul Operei poetice de faţă, şi din amintiri proprii am folosit pe parcurs informaţii pentru a reconstitui traseul carierei/ carierelor sale.)

3 finaluri („închidere”, „deschidere”)

Enigmatică, Neuronia sau Acţiunea interioară se înfăţi- şează ca univers psiho-poetic – spuneam – „închis”, încheiat de mult şi – totuşi – parcă adineaori, parcă acum, căci continuă să vibreze dramatic, la fiecare recitire.

În ultimii ani, Călin Vlasie a publicat în reviste cîteva poeme noi, insuficiente pentru a da contur unei noi experienţe poetice. Dar am putea vorbi – oare – despre o prefigurare, despre o

„deschidere”?!

Şi, reluînd trăsăturile definitorii ale autorului într-un portret concluziv:

Personalitate de prim-plan a literaturii române de la sfîrşitul secolului XX şi din prima parte a următorului, intelectual de calibru, cu o concepţie ingenioasă şi profundă asupra evoluţiilor psihicului uman în postmodernitate, mare editor, creator de stra- tegie culturală şi educaţională de lungă bătaie, Călin Vlasie e – pe deasupra şi, de fapt, în primul rînd – un poet de vîrf, de o fra- pantă originalitate. Opera sa, elaborată cu minuţie, în circa un deceniu de căutare intensă a echilibrului fragil dintre conceptua- lizarea riguroasă şi misterul insondabil, propune un extraordinar scenariu de explorare psiho-fantasmatică a lumii. O experienţă literară impresionantă, al cărei miez magmatic va rămîne incan- descent, menţinîndu-i peste vremuri, intactă, forţa fascinatorie…

Ion Bogdan Lefter-2018

(Prefață la „Opera poetică”)