ZIDUL CU ÎNGERI – posibil titlu al romanului

Când aduci un obiect prea aproape de ochi, nu-i mai distingi detaliile, vezi ceva fără contur. Trebuie să îndepărtezi obiectul la o distanță  mai mare pentru a percepe corect și optim formele.

Așa și cu acest roman: cât timp am lucrat la psihiatrie (9 ani!) și am cunoscut îndeaproape toată lumea aceea , nu am putut finaliza nimic. Acum după 35 de ani e momentul, am distanța optimă pentru a povesti cît mai clar, detașat complet, o lume care într-un anume plan simboliza perfect tipul de lume în care trăiam cu toții, așa-ziși normali și așa-ziși nebuni.

Noaptea cu îngeri

 Bebe și Dulcinica au ieșit azi-noapte spre dimi-neață afară din Spital pe ușa din spate, utilizabilă doar pentru accesul personalului când vine mașina care aduce alimente la bucătărie, lenjerie de la Spălătoria cea mare a Spitalului județean sau medicamente de la farmacia Județeanului.

La raportul de gardă din dimineața asta numai despre asta se discută.

          Mai întâi s-a strecurat Dulcinica. Nu mai putea dormi deloc. Aia din patul celălalt părea moartă. Văzu afară luna atît de  „liniștită”, ca în poezia lui Eminescu. Luceafărul nu-l văzu. Simțea însă că o așteaptă. Dar de ce să priveasă cerul pe fereastră printre zăbrelele metalice? Ar putea să iasă afară și să caute pe bolta cerului întruchiparea visurilor ei. Și-a amintit, cum rareori i se întâmpla, deși citise de atâtea ori:

Din umbra falnicelor bolți

Ea pasul și-l îndreaptă

Lângă fereastră, unde-n colț

Luceafărul așteaptă.

A băgat de seamă că asistenta aia grasă, pe care dom’ Gimy o poreclea Muntele Atos, era la Tratamente cu capul în niște cutii cu pastile. Sau picotea? Trecu cu pași mărunți prin sala de mese, apăsă clanța ușii care dădea în spatele secției și, ca niciodată, ușa se deschise. Asistenta o uitase descuiată.

În spatele Spitalului nimeni. Un cer senin și o lună la fel de luminoasă ca și becul mare de  deasupra intrării principale. Nu mai era mult până să se ridice zorii. Dulcinica, doar cu halatul subțire, de vară, tras peste trupul îmbrăcat doar cu niște chiloței roz, nu simte răcoarea de sfârșit de septembrie. Se uită spre cerul plin de stele și rămâne așa mult timp căutînd luceafărul de dimineață, cum făcea și acasă când ieșea tot pe la ora asta în curte. N-o oprea nimeni. Deschidea ușa încet ca să n-o trezească pe Florentina.

„Un cer de stele dedesupt

Deasupra-i cer de stele…”

Cercetă bolta cu un nesaț frenetic și într-un final zări luceafărul de dimineașă în apropierea lunii, spre răsărit. „Ooooo, ce frumos ești!” Cununi de stele îi cădeau în părul despletit. „Vino, vino, cobori aici lângă mine!” Simți o sărutare caldă în tot trupul ei mic. „Nu, nu-ți cer nemurirea, luceafăr drag, regele meu!”

Observă că încă lăsa umbră, mai era până să se ridice zorile, trupul ei lăsa o umbră pe asfalt care se prelungea  în față spre zidul alb al micii clădiri separate de clădirea Spitalului, unde își avea cabinetul domnul psiholog, acolo unde mersese la testare cu ceva timp în urmă. O umbră care se micșora și se lungea după cum ea se învîrtea față de lună și de luceafărul de dimineață. În dreptul zidului alb umbra ei se profila pe perete. Se oprea în loc și umbra se oprea și ea fixată pe zid. Se îndepărta câțiva pași și se îndepărta și umbra de pe zid. Umbra aceea era chiar ea? Nu părea a fi nimic, nu conținea pe nimeni. Sau poate că umbra aceea este chiar luceafărul visat care se coboară pe zid ca un înger ”Ooooo, ai venit, iubitul meu!”

Bebe se trezi, ieși în pragul ușii, se uită în stânga și în dreapta și nu zări pe nimeni, De la Tratamente, chiar lângă rezerva lui, cineva sforăia zgomotos. Era doamna Eli, grasa. Sta pe scaun cu o cutie de medicamente în poală și cu capul gros în piept. Se îndreptă spre zona femeilor. Dulcinica nu era în salonul ei, doar schiopârlica care dormea cu nasul în pernă.Dacă ieșise afară?Prin față nu avea cum să iasă.

Se repezi printre mese spre ușa de serviciu care dădea în spatele Spitalului, așa era deschisă, cum nu se  mai întâmplase de când îl internase maică-sa. Mai încercase el de vreo câteva ori să iasă noaptea, dar ușa era încuiată. Ziua însă nu, se putea ieși în curtea din spate. Spre zidul de la cabinetul psihologului o zări pe Dulcinica, parcă dansa. Se apropie de a și o luă de mână. De când o văzuse prima oară îi plăcuse de ea. Îl atrăgea atât de mult corpul ei micuț cu sânii ăia care se învârteau ca niște bile de rulmenți sub halatul decolarat de spital. Tot încercase să fie cu ea singur, dar în timpul zilei era ca și imposibil.

Ea se uită spre el cum s-ar fi uitat spre cer (Bebe era cu mult mai înalt decât ea), acolo de unde privea luceafărul de dimineață. Se lăsă prinsă de mână și îl trase în dansul ei în fața zidului alb. Se profilau amândoi în lumina lunii pe zidul clădirii și mișcându-se într-o parte și alta se jucau cu umbrele lor.

Acele profiluri de umbre erau ca niște îngeri coborâți din biserica din spatele Spitalului. „Îngerii, îngerii!”, zise Dulcinica. Dacă se depărtau, îngerii se făceau mici până dispăreau de tot. Se apropiau de zid și îngerii le făceau semne că au revenit pe ecranul alb al zidului. Apoi îngerii intrau unul în altul. Dulcinica îl lua de mână pe Bebe Kent, îl trase lângă ea și-i spuse:

          -Vezi, suntem un singur înger, Cătălin!

          Bebe o înlănțui cu mîinile lui lungi și o sărută pe cap. Apoi se aplecă puțin și cu o mână o ridică pe micuță pe burta lui caldă, trăgându-i dintr-o mișcare, cu cealaltă mână, chiloțeii ei roz, iar ea, tot cu fața spre luceafăr, își încolăci picioarele pe după torsul lui de atlet și își lăsă corpul și capul mult pe spate, fără să se țină de gâtul îngerului. Îngerul o ținea strîns de deasupra bucilor mici și rotunjoare. Apoi îngerii împreunați se învîrtiră pe zidul alb de câteva ori până când  o parte neîngerească și invizibilă intră între picioarele Dulcinicii.

– Nu mă cheamă Cătălin! Sunt Bebe, Bebe Kent, nu am sculament și fut ca un dement!

– O, Cătălin, cel îndrăzneț cu ochii! Dar ce vrei tu măi Cătălin? De mică te-am visat că vei veni!

– Am venit! Sunt aici! gemu Bebe.

Îngerii se despletiră din nou din îngerul mare care gâfâia cu zgomot. Bebe o lăsă jos pe Dulcinica încă gemând și trăgându-și pantalonii de pijama pe coapse.

Sus, luna dispăru după un nor și bezna, cît mai rămăsese, acoperi zidul și îngerii se făcură scrum. Veniseră zorii. Ea își aminti:

„Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere.”

– Intrați dracului în secție, Bebe, n-auzi? Cu cine ești acolo? Muntele Atos apărută în prag acoperea toată lumina care venea din hol. Te-am văzut, vino imediat înăuntru că te mânânc!

*

Gimy adună la o mică ședință la „Primiri bolnavi” toate asistentele de la prima tură în dimineața asta, inclusiv pe Muntele Atos, cum îi zicea el, care ieșise din serviciu de gardă de noapte.

-Fă, vă ia mămica lu Aghiuță dacă mai uitați ușile deschise! Asta vreți? Evenimente? Să dați cu subsem-natul? Să ne trezim aici cu Direcția )(Sanitară Județea-nă), cu Procuratura și morții mă-sii mai cu cine? Eli, coană Eli, de data asta ai scăpat, că te sancționa cu10% din salariu pe luna asta, dar m-am rugat eu de Șefa să te ierte. Că așa e frumos între colegi. Vrei să-ți spun ce am pățit eu la Metofu acum 4 ani când a scăpat noaptea ăla de se credea Belmondo și s-a dus peste una în casă, a violat-o și a strâns-o de gât definitiv că a crezut că e nevastă-sa care îl înșelase cu un milițian? Vrei?

-Dom’ Gimy, nu știu cum am neglijat! Au plecat fetelele de la tura a doua și am crezut că ușa e închisă.Nu am mai controlat.

-Păi să controlați mereu, la fiecare intrare în tură.

*

Mult timp Dulcinica căută acele umbre din noap-tea în care găsise descuiată ușa aia care dădea în spatele Spitalului, în noaptea de neuitat în care se ridicase la cer cu picioarele încolăcite pe trupul vânjos al lui Bebe. Nu le mai găsi. Deschise cartea cu poeziile lui Eminescu și citi:

„O, de luceafărul din cer

M-a prins un dor de moarte.”

Ziua umbla prin toată curtea Spitalului singură, în curtea din față, dar mai ales în cea din spate. În zilele luminoase se juca cu umbra pe care o făcea soarele corpului ei. Și soarele îi părea un Luceafăr! Veșnic! „Nemuritor și rece”. Renăscut! Așa cum scrie în carte:

„Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăși soare.”

„Umbra aceasta e un înger pe care mi-l trimite El, regele meu.”

Bebe o urmărea de la distanță de pe banca dintre castani cea mai apropiată de intrarea principală pe unde se fac internările și pe unde intră aparținătorii în vizită, își aprindea cîte un kent din pachetele lăsate de maică-sa, sugea fumul și-i dădea drumul în cercuri deasupra capului. Fumul făcea umbre care semănau cumva cu cele din noaptea aceea când Dulcinica se lipsise cu totul de el.

Peste pantalonii de pijama își trăsese chiloții roz ai Dulcinicăi pe care îi ascunsese în buzunar când urlase Muntele Atos la el. De câteva zile mergea cu chiloții Dulcinicii trași peste pantalonii de pijama și nu mai vroia să-i de jos Și Șefa și Gimy îi zisese  să-i lase, da el, Bebe Kent își plimba cu mândrie trofeul peste tot.

– Vino, îl luă de mână Dulcinica, hai să vezi cu mine îngerii!

Se furișase ca o pisicuță prin spatele bancii.

– Unde, frumoaso?

Îl luă de mână, făcură câțiva pași și se așezară cu spatele la soare, cum vroise ea. Două umbre turtite caraghos bâțâiau la picioarele lor.

-Vezi, Cătălin, ăștia suntem noi, noi doi!

Spre asfințit, Dulcinica îl luă din nou de mână pe Bebe Kent și îl trase în același loc. Acum umbrele erau lungi, de Păsări-Lăți-Lungilă din povestea lui Harap-Alb a lui Ion Creangă pe care o știau de mici.

-Toți de aici suntem doar umbre! Uită-te la ăștia care sunt acum în curte. Îi vezi? Nu ei sunt, sunt umbrele lor! Suntem umbre pe ziduri și pe asfalt. Dacă n-ar fi luna și soarele nu am fi văzute de absolut nimeni, filosofă Dulcinica.

NOTE

Umbrele lor se profilau pe străzile orașului – în noaptea când bolnavii au evadat conduși de Melti, când umbrele lor au intrat în Județeana de partid, în sediul Miliției și Securității, în Gara Sud peste liniile de cale ferată,

Când orașul devenise un acvariu imens care se mărise în frigiderul din bucărtăria lui Melti atât de mult încât în el se cuprindea întregul oraș, iar peștii zburau sau înotau peste tot împreună cu oamenii, cu mașinile, cu tot ce mișca sau era înțepenit.

Zidul – solid, de nepătruns, etern, ca și Sistemul care accepta doar profiluri în razele lunii (vieții), întruchipări imateriale, umbre în mișcare, fără putința de a se întrupa vreodată și să devină periculoase pentru Sistem

NINSOAREA CU FULGI URIAȘI

Psihologul (eu) cu DubluWe pleacă de la LSM, după program, însoțiți de două tinere care intraseră ultimele la consultație la DubluWe. Au ieșit toți patru din Staționar și abia după vreo sută de metri și-au dat seama că m,erg cu toții spre centrul orașului.

Ningea atât de frumos pe strada care ducea spre centru orașului, pe clădirea Staționarului și a Spitalului de psihiatrie și pe cea a spitașlului de oftalmologie, pe cea a spitalului de neurologie pe tot complexul O.P.N (orbi, paralitici, nebuni), pe  clădirile fostei pușcării, abandonată acum (copil fiind veneam la mătușa Mioara să o sorcovesc de Anul Nou, veneam pe jos cu sorcova învelită în ziar, să nu vadă lumea ce am eu acolo. O întrebam: ce e acolo în spatele grădinii în spatele acelui zid înalt de unde se aud bătăi de clopot? E o pușcărie pentru hoți periculoși, îmi spuinea, îi aduc de la gară pe jos cu lanțuri legate de mâini și de picioare ca să nu fugă, unii sunt criminali sângeroși, ălora le pun și câte o bilă de fier la câte un picior – ca să nu scape) pe clădirea Miliției și Securității unde am fost adus într-o noapte de toamnă, elev fiind, adus cu duba Miliției de securiști împreună cu alți vreo zece prieteni o poveste lungă care mi-a marcat tostă viața /

Ningea cu fulgi căzuți din barba lui Dumnezeu, un Dumnezeu imens care luase în brațe orașul, cum ai lua un copil în brațe ca să îl legeni, ca să-l iubești legănându-l. Un copil gângurind pe o uriașă terasă cu OPN, cu pușcărie și miliție-securitate a unui oraș care cobora în terase spre albia râului legendar Ordessos.

I-am zis la ureche lui DubluWe, aproape de clădirea Teatrului, când să intrăm pe Strada Mare, cum i se spune străzii exclusiv pietonală din zona ultracentală a orașului:

-Ce te faci dacă apare acum Ileana și te vede, noi doi cu două fete, pe același trotuar, mergând împreună… O să creadă că tu ești cu una și eu cu cealaltă!

DubluWe m-a privit îngrozit, dând să fugă înapoi, numai să nu mai apară ca facând parte din micul grup de amorezi:

-Taci, mă! Mușcă-ți limba!

Și se întoarse brusc , oprindu-se în loc, către cele două tinere încântate că merg împreună, ca la o plimbare prin fulgi mari de nea pe Strada Mare, strada îndrăgostiților, a elevilor de liceu, a pensionarilor, a cerșetorilor:

-Bine, fetelor, să veniți la consultație după 2 săptămâni, după ce terminați tratamentul pe vare vi l-am prescris.

Fetele s-au prins că nu merge nicio vrăjeală cu doctorul bărbos, și nici cu celălalt bărbos, profesorul, au zis „mulțumim domnu’ doctor” și au plecat. Noi am rămas câteva minute în loc lângă Teatru. Ne-am tras mai bine fesurile pe cap. Zăpada ne căzuse pe mustață și pe barbă. Păream doi moși-crăciuni. Ne priveam doar unul pe altul, niciunul nu se vedea pe el.

Mi-a venit să râd de vorba care circula prin staționar în biroul asistentelor: „Se consultă în față și se testează în fund la dom’ profesor”

Mie așa îmi spuneau toți, „dom’ profesor”, și șefa și medicii și asistenții și asistentele și pacienții sau cei care venesu pentru completare de fișe medicale sau de angajare, toți cu care ăntram în contact într-o formă sau alta pe linie profesională.