Acțiunea interioară, 1999

VII. Psittey 

I

Numai aşa ar mai putea fi o cale de ieşire din
această grotă. O grotă ai cărei pereţi sunt
mari ecrane. Dincolo o viaţă ireală. Neînchi-
puită. Te simţi un om de grotă. Nu mai poţi
rezista în atâta întuneric. Ochii te dor. Ai
vrea să-i smulgi. E greu să te orbeşti singur.
Dincolo mirajul unor culori. Şi atât. Restul
imaginaţie. Îţi imaginezi o altă viaţă. Nu
vei trăi-o nicicând. Urli şi nu te aude nimeni.
Nu eşti nici om de grotă. Eşti un mic animal
fără ochi. 90% din informaţii dispar. Pierzi
şi ultima şansă. Vrei să mori şi nu poţi. Sau,
dacă eşti nebun, poţi încă spera. O speranţă
fără temă precisă. Vai de capul tău! Iar tim-
pul trece. Un oligofren care perseverează la
infinit. Dincolo nimeni nu crede că mai tră-
ieşti.
Mai ai încă putere să scrii. Ceva aparent abstract.
Ceva care este doar în capul tău, dumnezeu ştie un-
de. Scrii până nu te mai recunoşti. Halucinant. În
mod normal tot ceea ce scrii ar trebui să fie un urlet
profund şi prelung.
”Întrebarea cheie nu este ce este? sau ce va fi?
ci ce faci omule?” Aşa scrie în ”Omul şi universul
informaţional”. Deci: ce faci omule? Nu fac nimic.
Îmi imaginez. Asta fac din tot ceea ce aş putea face.
Nu vreau să devin schizofren !

Există un oraş care se naşte în singurătatea şi
haosul sfârşitului de mileniu. Exact în momentul în
care toate speranţele şi năzuinţele sunt proiectate în
necunoscutul necompromis al mileniului următor.
El se cheamă Urbs sau Miezul Lumii sau, mai
simplu şi mai concret, PSITTEY.*

* Anagramând, ”PSITTEY” nu înseamnă nicidecum ”Piteşti”, cum au crezut de-a lungul anilor criticii mei.

III.

S-ar putea să fie o iluzie. Nu ştiu. Încerc să mă
concentrez în stilul K.W. – 35. Iată ce descopăr:
un cerc din ce în ce mai îngust al conştiinţei şi
o nemaipomenită debandadă a măştilor şi tot mai
multe voci care nu se văd.
Ce vor toate acestea? Nu vor să ştie nici de unde
vin, nici încotro se îndreaptă. Vor să ştie cine le
dirijează.
Mult timp am crezut că personalul este superior im-
personalului. Am dezvoltat chiar o filosofie. Că-
tre anul 35 am început să-mi dau seama că in-
dividul a murit odată cu dumnezeu. ”Noi” este
superior lui ”eu”, ”tu” şi ”el”. ”Noi” este un
imens magazin în care câteva idei sunt multipli-
cate în miliarde de forme sensibile.
O paradă şi nu un paradis.

IV.

Automatele vor să reînvieze. Tot ceea ce a devenit
pasiv, stereotip, mort vrea să-şi recapete sufletul.
Imensa păpuşă vrea să fie vie. Din nou. Vrea să
se supună propriei gândiri şi propriei afectivităţi.
”Eşti sigur că nu greşeşti?” vociferează iarăşi: iarba,
copacii, albinele, atâtea păsări şi încă atâtea pi-
cioruşe şi mâini colorate. Puteri şi ordini noi.
O, câte minuni ar putea săvârşi un dumnezeu-electro-
nist!

Psitteyenii sunt un fel de cetăţeni minusculi, dar pe măsură ce conştiinţa lor devine mai clară, mai in-tolerantă, deci mai ordonată, cu atât dimensiunea lor lumească devine mai vizibilă şi deci mai inevitabilă. Acolo unde se naşte, se dezvoltă, se maturizează un psitteyan, aerul, apa, focul, pământul şi ideile sunt imediat şi puternic activate.

V.

Imaginea unui bloc ale cărui etaje sunt ca nişte ceruri
suprapuse. Un lift implacabil care te urcă la ce-
ruri şi te coboară din nou pe pământ.
Un bloc ca o gură a raiului.
Un bloc ca un axis mundi.
Comunicare între rai şi iad. Un bloc ca un arbore
cosmic. Posibilitate unică de a te lansa în supra-
lumesc. Antenele: simbol al vizualizării şi sono-
rizării supralumescului. Supralumescul = con-
tactul cu lumea. Eul este infernal, noi-ul este
paradisiac. Urcare de la eu la noi. Eu-urile în co-
municare crudă devin tu-uri.
Egocentrismul este depăşit de altercentrism sau nos-
centrism. Viaţă şi moarte. Ascendenţă şi trans-
cendenţă. Zeiţele sunt: Fisioteia şi Psihoteia.
Nu va trebui nici să zbor nici să mă caţăr pe acope-
rişul acestui bloc verde. Nici să fiu pasăre, nici
să fiu maimuţă. E de ajuns să iau liftul şi să mă
urc în ceruri.

VI.

Ninge ca într-o stampă japoneză.
Ce se va întâmpla acum?
Zambilele, ghioceii galbeni, narcisele, cârciumăresele,
lalelele şi florile de zarzăr, piersic, măr, cais,
cireş, chiar şi de prun sunt deschise ca nişte ochi
de copil.

VII.

Despre aceeaşi obsesie: o realitate mai puternică
decât imaginaţia. Imaginaţia – un refugiu al eu-lui.
Realitatea – o capcană a eu-lui.
”Imaginaţie – progres
La al poeţilor congres!”
Şi:
”De-atâta realitate
Nu mai poţi citi o carte!”
Străzile, zidurile, aerul – toate sunt poluate cu
realitate. Puţin realism (imaginaţi-vă!) ne-ar aduce la
realitate.
E o frumuseţe, ce spun, e o nenorocire să ai sim-
ţul realităţii şi graţia imaginaţiei.

VIII.

Dar nebunia cine s-o înţeleagă?
Tinereţea noastră toată-i scufundată
în nebunie.
Nu poţi fi nici optimist nici pesimist.
Poţi cel mult visa.
Ca şi smochinul pe care l-am plantat
cu mâna mea în spatele casei
delirante.

IX.

Încotro, dacă cerurile-s goale? Doream un psihic nou
privind în oglinda unei bălţi.
Totul se întâmplă în aceeaşi patrie pe care n-o mai
înţeleg. Un viciu de care sunt dezlegat. Trăind
într-un laborator şi nu într-un bazin cu o apă
caldă şi renăscătoare.
Fiecare loc poate deveni un psihocentru.
Cuvintele de la care aşteptăm marea rezoluţie sunt
bătrâne târfe cu pielea întinsă şi greţos fardate.
A dori maxima expresivitate a muţeniei.
O cură de o sută de ani cu tăcere şi trăire mută şi
profundă.
Naturalul având o extensie nebănuită.

X. 

(Foaia de observaţie)
Eu sunt cel luat la ochi
Mai întâi aflu că sunt născut, într-o zi anume într-o
lume într-un spaţiu anume dintr-o lume anume
– informaţiile sunt exacte nu pot fi contestate,
subiectivitatea începe cu un fapt exact un soare
exact o dimineaţă exactă un oraş exact, o naştere
fără dubii: antecedentul prim pe care n-am cum
să-l şterg să-l falsific să-l confund
Nimic misterios nebulos, nimic secret
Român şi nu egiptean sau grec sau american sau
chinez
Parte bărbătească, apt de vârstă şi de moarte
Nici zeu nici erou nici centaur:
de-a dreptul fiinţă normală – o normalitate
aptă de anormalitate, în principiu
(Nu ştiu nimic despre ursitoare, ce-or fi zis
ele atunci).

Apoi:
urmează vreo zace pagini din care nu înţeleg
nimic
Nici mama şi nici tatăl meu n-ar înţelege nimic
Eu sunt fiul lor şi nu pot să mă nască încă
o dată spre a fi cât mai veridic observat
Observaţiile, mi se repetă zilnic, întreţin spiritul
ştiinţific
Nici nu exist, sunt de-a dreptul observat

XI.

Eram obosiţi – o generaţie obosită.
”Ce se întâmplă, doctore?”
Aveam sentimentul că suntem proiectaţi
dintr-o uriaşă maşină a salvării
răsturnată într-o intersecţie
pustie.
Dedesubt girofarul pulsând ca un soare
lent!