Al. Cistelecan Realiter vs virtualiter-2024

Călin Vlasie e un paradox. Deși nu împărtășește nimic din poeticile regente optzeciste – nici din cea postmodernistă, nici din cea neo-expresionistă -, el e cel mai entuziast și cel mai tenace promotor al optzecismului. Editurile pe care le-a înființat, nu chiar puține (pentru că, după ’89, un Vlasie fără editură e de neconceput), au fost (și sînt), toate, în slujba optzeciștilor; e programul lor principal, chiar dacă nu neapărat și exclusiv. Dar dacă n-a participat la spiritul poetic optzecist, Vlasie n-a lipsit de la bătălia canonică (ba din contră!) și de la efervescența programatică. A fost un dizident întrucît a avut propriul proiect de psiho-poetică, pe care și l-a promovat și ilustrat singur, căci alți acoliți n-a găsit (sînt însă și păreri contrare, cum e cea a lui Gheorghe Perian, pentru care  ”nimic din ceea ce caracterizează poezia generației ’80 nu lipsește din versurile lui”, Scriitori români postmoderni, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc.,1996, p. 152). ”Doctrina Vlasie” și-a găsit un exeget minuțios și riguros în Gheorghe Crăciun, cu prilejul antologiei Acțiunea interioară, apărută la ”Paralela 45”, în 1999 – o ocazie tocmai potrivită pentru ca Vlasie să beneficieze de una din cele mai spectrale și mai ”mioape” lecturi (făcute cu o lupă de mare performanță) de care s-a bucurat vreun poet contemporan. Sînt mai mult decît de acord cu toate observațiile și interpretările lui Gheorghe Crăciun, în afară de una, cu care nici Crăciun n-ar mai fi de acord, fiind vorba de o evidență faptică – și anume cu faptul că poetul ar fi înțeles ”că proiectul său de poezie” nu putea fi ”unul pe termen lung” și astfel i-a pus capăt. Impresia că Vlasie și-a încheiat misiunea poetică e valabilă și pentru Ion Bogdan Lefter în Prefața la Opera poetică (Ed. Cartea Românească, 2018), convins și el că ”ceea ce a fost de spus a fost spus”. Poate Vlasie însuși să fi fost pe-atunci convins că și-a isprăvit treaba, cînd, ce să vezi, freatica propriei poezii izbucnește, peste doar cîțiva ani, într-un triptic – Virtual. (Cartea I. Konectat apare în 2023, la Rocart) – în care Vlasie își sublimează și doctrina și viziunea, realizînd o premieră ”teologică” unică în poezia noastră (de va fi fost un subliminal imbold dantesc, va fi fost, de nu – nu). O ”teologie”, firește, fără zei și dumnezei, pură viziune asupra condiției umane în noile împrejurări tehnologice și psihice, contopite într-o identitate în care virtualul include realul, nu invers.

            Crizele creative au survenit des pe parcursul anilor, poate tocmai din pricina fervorii dedicate scrisului și disperării/exasperării existențiale pe care și le notează în jurnalul de tinerețe: ”Trebuie să scriu, trebuie să scriu, numai asta am în cap” (Poezie și psihic, Paralela 45, 2003, p. 19). La asemenea imperativitate, pauzele de respirație erau de-a dreptul obligatorii. Poate cu atît mai mult cu cît reforma poeziei trebuia începută cu o altă reformă, una care nu e prea la îndemîna nimănui: ”E nevoie de o altă psihologie!” (idem, p. 52). Nu neapărat de una nouă de profesat cotidian, ci de una nouă care să ruleze ca material poetic, pentru că ”poezia este manifestarea unui psihism comunicabil”, iar ”psihicul poeziei /…/ se definește ca un model cibernetic artificial simbolic” (idem, p. 93) (așadar nu neapărat psihicul poetului, căci poezia își are propriul ”psihic”, distinct). Revoluția – adică ”poezia nouă, actuală și viitoare” – trece în plan secund ”latura formală” (ceea ce la Vlasie nu se chiar respectă, căci el experimentează destule pe seama formei) și ”inovează preponderent în latura psihică” (idem, p. 112), fiindcă ”poetul post-modern este psiho-centric”, spre deosebire de modernul logocentric. (idem, p. 117), de unde rezultă că „post-modernismul este un psiheism”. Nu-i de mirare că Gheorghe Crăciun a pus la îndoială post-modernismul lui Vlasie (întrebîndu-se, oricît de postmodern s-ar fi crezut Vlasie însuși, dacă ”este cu adevărat poezia lui /…/ o poezie postmodernă?” – și fiind mai degrabă nu), considerînd că referentul invocat de poet e ”un om care nu există încă, un om potențial” – de unde, pe cale de consecință, și poeziile ”devin viziuni, proiecții, scenarii ale posibilului, construcții psihice virtuale” (op. cit., p. 232). ”Mașinitatea” care va defini noua condiție umană – și va produce noul psihic – e o vîrstă iminentă, dar încă nu actuală, deși Vlasie o anticipează, ”împletind” – zice Lefter – ”din ce în ce mai eficient rigoarea psiho-cibernetică și ambiguitatea stranie” cu care va concura ”la titlul de cel mai dificil poet al generației”. Doctrina psihopoetică se rafinează și se articulează tot mai nuanțat și argumentat încă și azi (vezi Literatura de azi, unde e ținută la zi), urmînd, desigur, să treacă de la stadiul de manifest la cel de tratat.

            Una e însă doctrina și alta poezia. Pînă se va instaura ”noua psihologie”, sîntem siliți să lucrăm după cea veche și să constatăm că prin poezia lui Vlasie nu prea bîntuie psihismele, de oricare fel ar fi ele, de la simplele anxietăți la eventuale psihopatii calificate. Psihopoetica lui abstractizează (”ciberneticizează”, dacă mi-e permis) atît de radical dialectica psihică și frămîntările de orice nuanță încît nu mai rămîne (cel puțin nu la vedere) nimic din cele cu care sîntem obișnuiți, nici din stratul sentimental, nici din patrimoniul emotiv, nici din panica existențială ori din canonul obsesiv. Nu e nimic din condiția obsidională a omului de azi, așa că Vlasie poate fi considerat un reformator optimist, de nu chiar un utopist. Tind să-i dau toată dreptatea lui Crăciun cînd vorbește de omul lui Vlasie ca de unul care ”nu există încă”, deși tocmai e atestat. De va fi fiind vorba de omul viitorului (poate cel cu cip, pe care-l elaborează Elon Musk), e treaba acestuia cum se va descurca cu poemele lui Vlasie, care nu par, într-adevăr, scrise nici de, nici pentru un om de azi. Poate tocmai de aceea, înafara lui Crăciun, nimeni n-a abordat pieptiș (și nici eu nu-s în stare s-o fac) poezia lui Vlasie iar observațiile s-au oprit la nivelul evidențelor. Toată lumea a remarcat stranietatea – și chiar exstranietatea – viziunii, desensibilizarea și dez-afectivizarea acesteia, exotismul nomenclaturii și scrierea cifrată, de un ermetism ostentativ și provocator, precum și inventivitatea lexicală (nu tuturor pe plac; bunăoară lui Dumitru Chioaru ”inventivitatea lingvistică a lui Vlasie” i se pare ”chiar abracadabrantă”, Developări în perspectivă, Cartea Româneasă, 2004, p. 186). Vecinătățile care i s-au propus nu sînt mai mult decît niște tangente la propria viziune sau metodă, fie că e vorba de starea ermetică a poemelor, fie că e vorba de condiția de epură a textelor. Pe placul ori pe neplacul comentatorilor, Vlasie face ceva ce numai el știe să facă, ridicîndu-și cota de unicitate la un nivel primejdios și lăsînd, măcar uneori, ”impresia de degringoladă fantastă” (Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediția a III-a, Cartea Românească, 2006, p. 129).  În orice caz, în lumea lui e greu și riscant de pătruns.

            Peisajele lui ontologice sînt, pe jumătate, ermetizate, iar pe cealaltă jumătate – halucinogene, iar cele culturale de-a dreptul himerice, cu o faună mitologică stranie și cu un catalog simbolic cu funcție de mandală. Dacă motorul (și materia lor totodată) e o instanță psihică (de genul supra-psihic), atunci e vorba de un psihic sublimat ce procesează abstracte și care nu reacționează la stimulii senzațiilor, ci la cei ai ”programului” invelat în condiția umană. În felul lui, Vlasie e un teolog al non-existenței liberului arbitru și al evoluției pe baza unui cifru irelevant altfel decît prin poezie, singura care poate captura concretul sau îl poate produce. Construcția ca atare a poemelor se bazează pe alăturarea șocantă, contra logicii – atît a celei previzibile, cît și a celei inefabile -, a unor notații ”revelate” la modul fulgurant și care joacă adesea într-o perspectivă suprarealistă, cu mandat trans-personal: ”Cîntă Tu… cu orga ta de/ cromozomi!” e invocația homerică reluată (e ordinul ce deschide Neuronia din 1981) și transpusă în comandă infra-structurală obiectivată. Și Vlasie pare un poet cu mintea închiriată de o instituție supra-personală (”poezia îți ia mințile”, va zice el mult mai tîrziu, dînd de înțeles că, de fapt, îți ia și viața, întomai ca la romantici) și care doar transcrie după dictare, după ”revelare”. Nu e însă un evanghelist ascultător, ci unul destul de ireverențios, care-și subminează revelația prin glose caricaturale în plină evoluție a ei, pendulînd imprevizibil între vervă și austeritate. Un fel de daimon ludic – vinovat și de inventivitatea barocă a limbajului – intervine mereu în desfășurarea vedeniei și în epica ei. Mai relevante decît aceste intervenții ludice și ireverențioase inclusiv față de sine însuși, unele caustice ori chiar sarcastice, sînt însă rupturile prin care izbucnește o anxietate iritată de propriul potențial traumatic și de starea depresivă a eului (a ”vechiului” eu, să zicem): ”Este timpul să preamărim sufletul/ în curînd nefolositor”, zice Vlasie cu sarcasm amar în Megalopsihie. Și tot pe linie polemică împotriva vechilor instituții psihice, în A venit trecutul: ”A existat cîndva un eu sedus/ de psihia unei dimineți/ cînd tot ce atingea/ urlet și dureri devenea.” Dacă vechea psihe era fie anacronică, fie traumatizantă, fie un fel de virus, vindecarea de ea se poate face doar prin poezie, căci ”poemul” e ”o homeostazie infinită” (Recompunerea zilei). Nu era de așteptat, în plin denunț și în deplină irevenrențiozitate, o asemenea recidivă a religiei romantice a poemului salvific, dar Vlasie cultivă poezia anti-nostalgică păstrîndu-și/trăindu-și acut toate nostalgiile. Optimismul reformist și premisa profetică de la care pornește merg mînă în mînă cu dezolațiile ”realiste” și cu caligrafia obsidianității, cum se întîmplă în imaginismul fulgurant din Magnitudini, reprodus în versuri-picături: ”văd/ cum/ spaimele/ coboară/ din/ om/ în/ lucrurile/ sale” (văd…). Vlasie vrea să fie un poet, dar e altul. Ca în cazul tuturor poeților autentici, intentio operis bate intentio auctoris. Cel puțin o vreme.

            Că i-ar fi fost la îndemînă să profeseze imagismul ca atare se vede în falsele ”sonete” din Plantația Saal, unde din loc în loc lasă cale liberă inefabilelor, chiar dacă organizate pe un portativ de contrarietăți și pe o axă intenționat divergentă (și diversionistă): ”Ai și tu umbră/ frunză/ imaginară?/ Lupți și tu cu/ dominatoare/ contururi?/ Nu din cenușă/ am renăscut/ Ci din tremurul tău/ plută/ de care-i legată/ plasa copacilor,/ elice/ a zilei” (Ai și tu umbră?). Felul în care e răsucit acest madrigal, îngropînd premisa afectivă sub neliniștea existențială, e ilustrativ pentru întreg ciclul (Vlasie din ciclu distinct în ciclu distinct se mișcă, ca și cum ar gîndi în fascicule). Acest soi de dialectică evolutivă face pîrtie și pentru răsfățurile pure ale inventivității, în adevărate bairamuri lexicale: ”Unde sunt:/ tricospera balvorul/ benzelimfa uleretti:/ felurite bogății?/ Le-a prădat Máhna Victoriosul” etc. (Máhna-Máhina). Onirismul simulat aici reactivează și el condiția de coșmar existențial: ”Aud bufnița cum vomită/ peste visul meu/ din care aș vrea/ să mă trezesc” (Bufnița dușmănoasă). Euforia inventivității e pereche indistictă cu deprimarea existențială, ca și cum poemele ar merge cu un motor alternativ, dar cu aceeași benzină a panicii și singurătății ca exil: ”Reanimez mașina mea de scris,/ neagră ca o mumie,/ vreau să spun ca/ eternitatea./ Cîinele sugerează spaima/ dar eu cred că e/ un mod de a fi/ în continuare singur” (Deviere în mașina de scris). Nu doar răstălmăcite, dar și desfigurate de o imaginație caustică predispusă la caricarea de sine – deci supravegheată și manipulată -, anxietățile lui Vlasie răsar ca ciupercile în plină desfășurare a planului vizionar și a reveriei utopice.

            ”Vlasilaliile” din Ceață și aură, verticalizate pe două voci și coloane (din care a doua face glose ermetizante pe seama celei dintîi), reiau dezbaterea despre misiunea psiheică (și psihotică) a poeziei, într-un colocviu nu mai puțin ermetizant decît fusese pînă acum. Manifestul pentru ”noua psihologie” pe care trebuie s-o profeseze poezia își expune alte paragrafe anti-exorcizante și combate cu noi versete poezia predispusă la industria durerii de vorbe (e o nouă diatribă împotriva ”poeziei leneșe”, de fapt): ”Vestește: a rescrie pustia e bine/ să amîni; poți să te înrăiești/ să storci liniștea pînă cînd vei/ auzi un strigăt de durere:/ nu astfel vin fructele/ și frumusețea” (Anti-camera). Dar cum?: contopind eurile și lăsînd în uz doar eul ”noi”: ”Refac un eu-însumi care să înoate/ în tu-însuți și amîndoi să intre/ într-un oraș sintetizat”; abia atunci ”punctul trecînd prin limfa/ cu tigri verde și galbenă revine/ în matca sa de sînge cald” (idem), refăcînd traseul de mandală. Poemele care citesc semne (”sub rune vede scripeți sori/ trepanări”) intră parcă într-un delir imaginativ și asociativ: ”Ei înțeleg un noe iambic și/ vene cu maci; sunt puțini,/ îi leg în decor în con în/ abscisă,/ îi fac vicari virgule” etc. (Sub rune), ca într-un vîrtej suprarealist (poate nu chiar suprarealist, dar cu un fel de inginerie suprarealistă) scăpat de sub orice control. Vertijul pornit să răstoarne orice șansă de comprehensibilitate (”Cute fast gînduri rugină nisip/ Un lup urlă prelung/ la stereotipi” etc.) se încheie însă tot cu o aclamație romantică și tot cu nostalgia poeziei ca elevație și transfigurare: ”Îngerul sculptează în corpul tău/ o aripă delta” (Cu deltaplanul). Proiectul de destructurare a oricărei nostalgii eșuează în chiar demonstrația lui anti-nostalgică. Tot ce Vlasie dă afară pe ușă, se întoarce pe fereastră, denunțînd un fervent rănit. Într-un fel, toate aceste poeme care combat religia poetică sînt, de fapt, autodenunțuri: Vlasie vituperează împotriva poeziei – de stil vechi – din exces de devoțiune.             

            Din noua poezie ”ideile și simțămintele au dispărut” (așa cum s-a remarcat, Vlasie se folosește de glosarul arhaist pentru a deprecia și mai apăsat valorile ”anacronice”, poetic vorbind – după manualul său, firește) din funcția lor normală pentru a se replia la un alt palier, mult mai determinant: ”Mai precis:/ totul este subordonat simțămintelor/ și ideilor visului/ Visul este un fenomen real/ Acest vis este infinit mai puternic decît/ propriile mele idei și simțăminte” (Un timp de vis). Transgresivitatea lor onirică transformă climatul poetic într-o captivitate trans- ori supra-individuală: ”îmi este teamă să mă trezesc/ și prefer să vorbesc visînd;/ îmi este foarte teamă să mă trezesc/ căci este absolut sigur că voi uita/ visul pe care nu vreau să-l uit/ Sunt captivul acestui vis urît și umilitor/ Ferice de mine că pot încă vorbi visînd” (idem). Onirismele lui Vlasie nu sînt însă libertăți neîngrădite, spații de fantezie și jubilație inventivă, ci tot un reportaj despre coșmar și agonie: ”Mîinile mele sunt cenușii/ sîngele meu e cenușiu/ Ziua se scurge printr-un/ bandaj murdar” (Ceața). Iar noaptea viselor e o noapte neantiferă, ”Noaptea din care dispar/ toate zgomotele/ toate decorurile/ toate disperările”, noaptea din care trebuie să te salvezi printr-un supliciu: ”Salvează-te!/ Injectează-te!/ Operează-te!/ Cu lama unui psi/ mai precis/ mai eficient” (Singur, mai eficient). Eroii acestui onirism sînt, de fapt, ”o triadă ontică negativă:/ orbi-paralitici-nebuni” (O.P.N.), trăind în spasmele panicii: ”Pentru că îmi era foarte frică/ și pentru că frica/ luase forma pielii mele/ a părului și a dinților și/ a ochilor, a paraliticilor și/ a nebunilor și orbilor” (Un mod anti-amnezic). Tot ce era teroare transpersonală devine, de fapt, personalizat într-un coșmar ontic. Promovarea ”noii psihologii” poetice devine, în realitate, o promovare a coșmarului existențial, o cale spre viața ca infern. Instituțiile salvatoare sînt, de fapt, exterminatoare. Nu mai puțin decît cele vechi, ”reale”, cele cu care ”nu mai poți rezista în atîta întuneric” și cu care ”te simți un om de grotă” (Scrisori I). Condiția umană concretă e una carcerală, căci ”realitatea” e doar ”o capcană a eu-lui” din care nu se poate evada, chiar dacă mai există cîte-un ”refugiu”, cum e ”imaginația” – ”un refugiu al eu-lui” (Scrisori VII). Dar nici acolo nu există vreo certitudine de salvare, căci ”cuvintele de la care așteptăm marea rezoluție sunt/ bătrîne tîrfe cu pielea întinsă și grețos fardate”. Ne putem exorciza soarta doar printr-o penitență a tăcerii – doar cu ”o cură de o sută de ani cu tăcere și trăire mută și/ profundă” (Scrisori VIII). E suta de ani prin care Vlasie credea că va trece ca printr-un purgatoriu poetic.

            Dar nu-i omul deasupra propriei vocații-damnare. Nici chiar Vlasie, cu toată ofensiva lui în favoarea unei psihologii cibernetice care ne-ar scoate din marasmul lacrimogen de pînă acum.  Iar după vechea psihologie – măcar remanentă – sînt unele lucruri care nu ne lasă să (le) tăcem, și dacă-i dăm credit lui Roland Barthes – iubirea e prima dintre ele, căci ea e o vorbăreață imperativ. Pe ea o vorbește, oricît ar fi vrut să tacă, Vlasie în Micile întîmplări  din 2021 (Ed. Cartea Românească); și încă pe înțelesul tuturor! Erotica (și toată senzualitatea odată cu ea) era o pagină lipsă din Cartea cărților lui Vlasie. Așa cum li se întîmplă însă poeților autentici, nu autorul trage poezia după sine, ci poezia îl duce înainte spre ce vrea ea. Degeaba a redactat Vlasie manifeste a-sentimentale și a-emoționale, bazîndu-se pe centrala cerebrală care nu doar ar administra, dar ar și produce sensibilitatea, ideile, emotivitatea, nelăsîndu-se condusă de senzații și impulsuri, ci, din contră, controlîndu-le printr-un cifru înscris chiar în destinul corporal. Spre deosebire de manechinul lui Condillac, care se mișca sub impulsul senzațiilor și al memoriei acestora, manechinul lui Vlasie se bizuia pe autarhia cerebrală – și chiar pe autosuficiența cerebrală. Totul pînă cînd Micile întîmplări vin ca un eșec juisant al proiectului și cînd iubirea dă năvală peste toate filtrele: ”am sute mii de poze cu tine în creierul meu/ dar niciuna nu-i mai clară și mai profi decît/ cea în care te țin în brațe te sărut te mîngîi/ și te răstorn pe marginea cerului” (am sute mii de poze). Pînă și beatificarea iubitei răzbate și triumfă peste toate tacticile de-sentimentalizante. Ea devine ”năluca” ce cutreieră peste tot, inclusiv – și mai ales – prin ”poemul care se întinde/ ca o pată de cerneală/ invizibilă” (tu ești năluca din casa ta). S-au dus toate planurile premeditate și poetul se răsfață acum în euforia propriei renașteri pasionale, declamînd-o deschis, fără protocoale sibilinice; ba chiar lăsîndu-se, pillatian, în voia reveriilor grecești. Pare că centrala cerebrală nu mai funcționează și poetul e agresat de ceea ce viața imediată oferă: ”totul este deviat/ tot ce vine în calea mea/ mă aruncă brusc/ într-un altfel de eu/ care mă înghite pe mine/ și mă face să gem ca un animal/ sau ca un fier ruginit” etc. (micile întîmplări). Se aud, totuși, în plină euforie, clopoțeii elegiaci și hipnotici ai alunecării în alte mreje și în procesul de ”rarefiere” a ființei. Nu însă prea amenințători, căci nu-i Vlasie poetul care să se lase ușor în voia elegiacelor și lamentațiilor existențiale.

            Trecut prin multe hopuri, unele puse de alții (de cenzură, bunăoară), altele survenite din dialectica propriei creativități, Vlasie era un poet cu una din cele mai subțiri bibliografii. Asta pînă să explodeze tripticul Virtual (Konectat, 2023, Generator, 2024, iar acum – Suprem), un proiect chiar unic în poezia noastră, o rachetă în trei trepte prin care realul e teleportat în virtual pentru a se întoarce de acolo cu valențe vizionare potențate. E o viziune-manifest (sau manifest-viziune) în care reforma pornită în tinerețe își atinge apogeul într-o demonstrație concretă în care programaticul e contopit (cînd nu e nevoie de prestația sa directă, mai ales în Suprem, unde e inserat și un fragment de interviu autocalificant) cu inefabilitatea concretizată în notații. Materialitatea cotidiană, surprinsă în fulguranțe în Konectat, nu e la Vlasie una care poate fi descompusă în atomi, ci una care se desface în psihoni, un fel de atomi biografici. Proiectul lui Vlasie, bizuit într-un psihic reglat de algoritmi, pare să sugereze că psihanaliștii au pierdut vremea căutînd cifrul uman în straturi ipotetice ascunse în subsol și că adevărata căutare trebuia încredințată neurologilor. Prima treaptă a acestei rachete nu e încă desprinsă de consemnările confesive din Micile întîmplări, deși începe cu un manifest radical în favoarea unui limbaj trans-lingvistic și post-verbal, în care sentimentele nu vor mai fi intermediate, ci vor țîșni direct: ”eu așa înțeleg – că ne vom crea noi limbaje/ și că vom putea lăsa deoparte/ cuvintele/ iar simțul poetic/ va continua să emită/ sentimente în mișcare// un post-limbaj ca desenele dintr-o peșteră/ cuvintele sînt gheare/ care îmi smulg pleoapele” (eu așa înțeleg – că ne vom crea noi limbaje). Un ”post-limbaj” așadar care-și asumă din nou potența logos­-ului (încă una din nostalgiile romantice trăite în răstălmăcire și fervoare de Vlasie). Universul de pe care va decola viziunea psiheică e, deocamdată, o monogramă expresionistă infernală: ”dedesubt sînt platanții/ de cucută/ iar deasupra/ raze cleioase/ ai urcat un munte de noroi/ crezînd că în vîrf/ vei găsi un lac/ cu apă limpede” (dedesubt sînt plantații). Imaginația – spune alt paragraf programatic (”doar imaginația mea poate vindeca/ tot ce-i infernal”, zice alt poem) – va mîntui această lume coșmarescă, dar nu-i mai puțin adevărat că grația și delicatețea lumii pot fi salvate și de notație, odată cu dramatismul ei: ”zambile și ghiocei aprinși/ lîngă trunchiul de nuc/ prăvălit peste/ poemele mele” (zambile și ghiocei aprinși). Japonezăriile de acest soi, filigranate din notații, concentrează și melancolia existențială, în mici peisaje interioare de chihlimbar: ”dedesubt un acvariu/ iar în acvariu/ amintirile mele/ înotînd obosite/ în apa atît de verde” (dedesubt un acvariu). E o progresie melancolică paralelă cu prestația programatică, deși ele au semn contrar, care culminează în am venit în vizită la el, o vizită în care amfitrionul e moartea: ”am venit în vizită la el/ așa cum ne înțelesesem noi doi/ poarta însă mi-a deschis-o moartea/ curtea mi-a deschis-o moartea/ și grădina cu zăpezile de flori ale pomilor/ tot moartea mi-a deschis-o” etc. E, cu siguranță, unul din cele mai pregnante poeme contemporane – o elegie pură și austeră. Linia militantă, cea care duce la ”un corp electronic”, e punctată aici doar ca premisă a ciclurilor viitoare: ”aș putea spune așa: sunt o sumă activă/ de particule minuscule/ toate la un loc formează psihicul meu/ aceste particule se numesc psihoni” etc. (aș putea spune așa: sunt o sumă activă). Conectat e anticamera teleportării, locul în care poetul devine ”un pixel vorbitor” și-și pregătește peripeția prin virtualitate ca printr-un univers mai concret decît cel real.

            Doctrina e enunțată abrupt chiar din deschiderea Generator-ului: ”eu sunt un program/ mă întreb dacă exist”, așa cum nici ceilalți nu există, căci și ei sînt doar niște ”coduri precise”, ”nu au istorie sau identitate/ sînt doar întruchipări/ efemere” care dispar la intervenția realității (”odată cu parcarea mașinii/ în fața casei”) (ei nu au trup). De aici începe disputa real-virtual și tentativa de a da virtualului mai multă realitate decît realului. E o dialectică organizată în etape demonstrative, pe parcursul cărora locul nostru e luat de alte instanțe, meta-personale: ”nu eu scriu/ sînt niște tipi animați/ care zornăie cuvinte//…// nu tu citești/ sînt niște module curioase/ care scanează cuvintele” etc. (nu eu scriu). (Aceste ”module” vor fi ”identitățile” multiple adunate la colocviu în Suprem). Scriitura duală, pe care Vlasie a mai practicat-o, revine și aici (în primul ciclu), punînd glose fiecărei teze. Dar ”virtualizarea” lumii nu-și poate nega nostalgia acesteia, așa că o vedem defilînd cu întregul ei inventar în pe cine vrei tu să vînezi: ”pe cine vrei tu să vînezi/ vînătorule mic și verde/ vînătorule mic cît boaba de nisip/ și verde ca iarba//…//pe cine vrei tu să vînezi/ vînătorule mic și verde/ vînătorule cît picătura de rouă și/ verde ca smaraldul ca/ smaraldul atît de strălucitor și/ atît de prețios/ și care îmi luminează fața” etc. Ca de obicei, reprimarea nostalgiilor duce la intensificarea nostalgiei și face din ea, ca aici, o pură incantație. Ca dovadă că atunci cînd ”programul s-a defectat”, lumea strălucește din nou, debordînd de prezență: ”singurătățile se opresc aici/ lîngă zidul de piatră/ acoperit cu iederă/ și luleaua turcului/ cu crengi de pin și de tuia/ care-mi străpung degetele” (singurătățile se opresc aici). Neuronime-le din partea a doua sînt rapoarte de laborator, exerciții de ”inexistență” și de pierdere prin virtualizare și prin manipularea algoritmică:”mă întreb dacă simt cu adevărat/ sau dacă sunt doar o simulare/ sau un breloc de care îți legi cheia” (neuronim 08.0). Ce poate sta în calea acestei evanescențe a ființei, în calea acestei aneantizări fatale? Evident, numai scrisul și mitologia sa salvifică: ”doar ceea ce scrii/ te mai poate salva” (neuronim 12.0) Atîta doar că va fi altfel de scris, întrucît nu mai există ”nici noapte nici zi/ doar raze psi/ molecule psi/ pixeli psi/ ceruri psi” etc. (neuronim 33.0). Nu e însă, lumea psi, mai puțin infernală decît cea care a fost înaintea cataclismului tehnologic și mutației psihice. Cu imaginația se poate fugi, se poate scăpa, dar virtualizarea nu promite mai multe șanse decît erau. Generator­-ul e purgatoriul acestei transformări, cu nostalgii îndreptate atît spre trecut, cît și spre viitor.

              Pledoarie-manifest-viziune, tripticul Virtual se încheie (? oare) cu apoteoza atotputinței virtualismului și a posibilităților sale de a fi pretudindeni și-n orice timp, deși primul eseu dă șanse egale atît neantizării, cît și atestării ca prezență-sumă: ”ei nu sunt ei/ ci sunt noi înșine/ sau nimic”. Primordială e însă spaima că vom fi înlocuiți de clonele noastre, a căror abilitate nu va fi, totuși, deplină, căci clonarea ne va lăsa fără suflet: ”constați că tu nu mai ești,/ e o instanță E-RM/ care îți ia locul,// o clonă perfectă care/ nu poate imita totuși/ sufletul tău:/ vei fi doar o tăcere întreruptă… (eseu 4). Dar migrația în virtual reprezintă adevărata condiție umană, cu toate riscurile ce vin odată cu ea: ”cotidianul, realul, biografia personală/ se mută în virtual/ și de acolo întreaga forță a imaginarului/ se transformă în ceva real!/ nu vom mai putea distinge între real și virtual” etc. (eseu 10). Indistincția dă putere și consistență de real virtualului, chiar dacă în regimul lui psihicul e gestionat de un browser ”atașat corpului” ”ca o picătură de cerneală” a cărei dispariție ”produce gândirea/ sau formula lui dumnezeu”. Asta dacă nu cumva tocmai atunci ”cădem cu parapanta/ direct în balta născătoare de revelații/ sau de lumini nocturne” (a doua revelație), adică înapoi în vechiul psihic plin de iluzii de sine. Condiția virtuală devine totuși o extatică a eului care a șters liniile despărțitoare dintre domenii – dintre vis și realitate, dintre imaginație și real, contopind timpurile și spațiile și putîndu-le străbate fie în compania lui Eugen Ionescu, fie în aceea a lui Peter Sparnau și Ulrich von Tennstädt; ba chiar putînd scrie poemele lui Ylgart. Identitățile devin accesibile, multiplicarea e la îndemînă, omnipotența – o competență cîștigată. E un răsfăț în potențialitatea actualizată deodată cu răsfățul în realitatea himerizată. Tripticul lui Vlasie reprezintă peripețiile psihicului pe drumul neantizării și extazierii sale.

              Am zis că prin poezia lui Vlasie nu bîntuie psihismele? Nu-i adevărat.

 Al. Cistelecan